joi, 26 aprilie 2018

Despre familia "traditionalã"



Premise

     În ultimul timp, în mass media apare foarte des “problema familiei tradiţionale”, pe undeva trăgând un justificat semnal de alarmă, pentru că parlamentarii şi guvernanţii sunt pe cale să modifice în mai rău legislaţia existentă privitoare dreptul familiei. Deşi la noi familia îşi are originile legislative în codul familiei al lui Napoleon, familiile româneşti respectă în continuare legile belagine, tacite, mai vechi decât Europa însăşi, evitând cu bun simţ constrângerile noi, care nu corespund acestora din urmă, simţind că suflul înnoirii nu vine din nici o altă parte decât din interior. Poporul trece problema sub tăcere, pentru că nu consideră că e cazul să facă multă gălăgie sau să se “revoluţioneze” pentru atâta lucru, iar ziariştii sunt singurii a căror voce se mai face auzită peste hotare, chiar dacă anemică si confuză, iar occidentalii aud numai ce vor, sau le convine.
    Tot tămbălăul acesta inutil a apărut pentru că parlamentarii şi guvernanţii români vremelnici se grăbesc cu obedienţă să aplice normele europene privitoare la familie, în loc să susţină puncte de vedere corecte, care ar ajuta inclusiv U.E. să iasă din marasmul legislativ actual. De ce ? Pentru că nu cunosc semnificaţiile noţiunilor din propria limba, cu atât mai puţin pot înţelege abordările U.E., care fiind făcute într-o limbă mai puţin complexă decât româna, este normal să conţină lacune semantice din perspectiva utilizatorului de limbă română, de unde şi nedumeririle politicienilor români cu privire la politicile U.E. în general, exceptând interesele economice divergente, unde lucrurile sunt destul de clare.
    Acest lucru se întâmplă pentru că toate limbile europene, inclusiv româna se trag dintr-o limbă comună a membrilor unei civilizaţii globale dispărute în preistorie, pelasgii. Amănuntele istorice ce interesează aici sunt că limba română a păstrat cel mai bine structura şi chiar formele acestei limbi străvechi. Spre deosebire de noi românii, nucleele de populaţii ce au constituit ulterior popoarele vest-europene sunt alcătuite din comunităţi de meseriaşi (mineri, fierari şi alţi meşteşugari) ce au migrat după ultima glaciaţiune, cu un fond de cuvinte mult redus faţă de cel iniţial, iar limba originară a suferit mutaţii majore datorită folosirii aproape exclusive a unui jargon tehnic specific meseriilor înrudite cu extragerea şi prelucrarea metalelor datorat separării de corpul principal al populaţiei, rămas în zona carpatică. Limbile provenite din acest jargon se numesc acum limbi germanice şi nu mai au întreaga complexitate a limbajului original şi a căror semantică este mai apropiată de sensul propriu al exprimării. Această separare s-a produs într-o perioadă neclară din punct de vedere istoric, dar destul de repede după dezvoltarea sub formă de rune a scrierii de la Tărtăria, pe care germanicii au luat-o cu ei în migraţia lor. În sprijinul acestei ipoteze, vine descoperirea unei pietre din munţii Buzăului acoperită cu rune, care arată că dezvoltarea scrierii de la Tărtăria s-a produs în tot spaţiul carpatic, nu numai în zonele miniere, de unde au migrat nucleele popoarelor germanice de mai târziu. Cu timpul, în spaţiul carpatic, s-a dezvoltat separat scrierea tracică prezentă la cumpăna erelor pe plăcuţele de la Sinaia, care conţine 144 de caractere, dovadă a unui stil de gândire extrem de complex, în care sensurile proprii şi figurate coexistă fiind dependente contextual, lucru ce face foarte dificilă traducerea lor în termeni moderni, chiar dacă baza lexicală e asemănătoare atât grafic, cât şi fonetic. Toate acestea sunt argumente în plus pentru care vikingii numeau populaţiile tracice, “veri”.
Intenţia nu este de a transforma această problemă într-o lecţie de istorie (chiar dacă recenta petrecere dintre noi în data de 24.04.2018 a istoricului acad. Dinu C. Giurescu la vârsta de 91 de ani ar merita mai multă atenţie), dar referirile de această natură sunt absolut necesare în contextul în care se bate atâta monedă pe „contradicţiile” dintre „familia tradiţională” românească şi noile norme europene privitoare la acest subiect. În realitate problema este destul de simplă, deşi politicienii U.E. nu o înteleg din cauza limitărilor de limbaj şi a educaţiei morale diferite, iar cei români nu sunt destul de învăţaţi pentru a lămuri problema.
     Viteza cu care apar informaţiile în societatea modernă nu mai permite prezentarea „in extenso” a acestora, iar acumularea cunoştinţelor a început să fie mai mult cantitativă, mai puţin calitativă dar dependentă de mass media, unde se presupune că se prezintă informaţii unui public avizat, iar ziariştii însăsi fiind educaţi într-o astfel de societate, creează un soi de superficialitate, o ruptură între esenţa problemelor şi semantica limbajului. În consecinţă, am simţit nevoia de a prezenta pe scurt câteva probleme legate de familie, în scopul unei clarificări minime a cauzelor acestei furtuni din paharul cu apă al presei româneşti, chiar dacă problema e mult mai complexă şi necesită o mai mare atenţie din partea specialiştilor, care în ultimul timp au devenit mai mult depozitari ai unor informaţii pe care nu prea le înţeleg şi cu atât mai puţin le pot folosi.

     Familiile, ca „celule de bază” ale societăţii se pot împărţi în două categorii : pe bază de înrudire şi pe bază de convenţii sociale.

    Familii pe bază de înrudire

      Familie ancestrală

     Familia ancestrală (nu tradiţională cum se spune incorect) este o comunitate de persoane înrudite genetic, prin intermediul a două persoane compatibile de sexe opuse care consimt liber la căsătorie. Din familie fac parte ancestorii biologici ai  ambelor persoane căsătorite şi succesorii tuturor.
    Căsătoria este o realitate socială recunoscută mutual de parteneri şi de membrii familiilor ancestoare ale persoanelor căsătorite, ceremonial prin intermediul bisericii, oficial prin actele eliberate de stat şi convenţional (prin cercul alcătuit din prieteni, amici sau cunoştinţe al căsătoriţilor) prin intermediul petrecerii de nuntă. Aceasta determină drepturi şi obligaţii reciproce ale familiei şi mediului social, ce se concretizează în respectarea intimităţii familiei şi eventualului sprijin acordat acesteia, fără pretenţii de natură afectivă ori sexuală din partea celui care ajută. Ea consfinţeşte o relaţie numită matrimonială, adică un cuplu alcătuit dintr-un bărbat şi o femeie care trebuie să devină mamă, relaţia având o poziţie distinctă în cadrul unei familii, indiferent de mărimea acesteia.
Scopul principal al căsătoriei este acela de a procreea, asigurând perpetuarea speciei şi educarea noilor generaţii (la societăţile dezvoltate), adică evoluţia.
    Astfel, căsătoria nu este un act formal, ci prin convieţuirea a doi parteneri de sex opus, are un rol biologic natural, indiferent de recunoaşterea acestuia de către membrii comunităţii. Femeia este construită genetic să simtă, iar bărbatul să vadă pentru a declanşa mecanismul sexual obligatoriu pentru procreere, deci perpetuarea speciei. Cu toţii însă simt nevoia instinctivă de a-şi umple reciproc golurile atât în planul personalităţii cât şi în mod fizic, nu numai în plan sexual. În relaţiile de lungă durată, partenerii îşi aleg, de fiecare dată, unul la celălalt calităţile din care ei înşişi au cel mai puţin. Acest lucru confirmă şi el că natura foloseşte deosebirea sexuală pentru evoluţie, cu efortul cel mai mic. Astfel familia asigură atât perpetuarea cât şi evoluţia speciei, care împreună cu completarea rolurilor biologice asigură supravieţuirea familiei şi a urmaşilor pe durata existenţei acesteia.
   Aici apare o problemă religioasă, care impune căsătoria ca o comuniune pe viaţă. Acest canon provine din antichitate, când scopul principal al familiei era mai mult procreearea şi transmiterea cunoştinţelor elementare către noile generaţii, în condiţiile în care speranţa de viaţă nu depăşea 40 de ani. Cum astăzi speranţa de viaţă a crescut sensibil, în medie 70 de ani, intervalul necesar creşterii şi educării unui urmaş a crescut simţitor, dublându-se, de la 15 la 30 de ani. Cu toate acestea, performanţele biologice de procreere nu s-au modificat prea mult prin evoluţia naturală a speciei şi rămâne o perioadă dublă de viaţă adultă, în care partenerii căsătoriţi pot dezvolta afecţiuni şi faţă de alte persoane înafara cuplului. Biserica ar trebui să facă ceva în acest sens, pentru că au intervenit şi alte modificări majore în societate datorate avansului tehnologic, ce a şters multe din îndatoririle femeii şi ale bărbatului în interiorul familiei, prin apariţia electrocasnicelor şi a supermarketurilor, ce scutesc efectiv timpul alocat pentru aceste activităţi, disponibilizându-l pentru alte scopuri. Astfel femeia nu mai e dependentă de bărbat pentru aportul de hrană sau bunuri utile gospodăriei, iar bărbatul nu mai e dependent de femeie pentru întreţinerea gospodăriei şi educaţia copiilor în timp ce el caută să procure mijloacele de subzistenţă. Fiecare din ei poate astfel susţine o familie monoparentală, dar acest lucru trebuie luat în considerare numai accidental, prin dispariţia unuia din parteneri. Societatea are totuşi o soluţie la aceste situaţii fortuite, prin încheierea de căsătorii, deşi încheierea unei căsătorii între doi parteneri ce au urmaşi de la parteneri anteriori aduce disconforturi emoţionale greu de depăşit de noua generaţie.
    Din acest punct de vedere, cel mai greu de depăşit este ideea posesiunii exclusive a partenerilor unul asupra altuia prin căsătorie, indusă timp de două milenii (prin intermediul Bibliei în cazul populaţiilor creştine). Această idee răspândită mai ales în timpul evului mediu în toată Europa, a constituit un real regres social faţă de societăţile antice greacă, egipteană şi romană. Acest lucru provine din mentalitatea infantilă a conducătorilor “popoarelor” aflate în zorii civilizaţiei moderne după căderea marilor imperii antice, ale căror clanuri parazite provenite din hoardele migratoare ce au invadat Europa după retragerea aureliană, şi-au arogat dreptul de stăpânire asupra unor teritorii pe care se aflau deja populaţii paşnice provenite din răspândirea pelasgilor din spaţiul carpatic, după glaciaţiunea Würm. Este binecunoscută înclinaţia către posesiune exclusivă a copiilor mici, care abia în adolescenţă încep să facă deosebirea între posesie şi apartenenţă, abia aceasta din urmă fiind relaţia între partenerii unei căsătorii, aceştia aparţinând în egală măsură familiei şi nu posedându-se reciproc, unul în calitate de proprietar discreţionar, iar altul în poziţie de obedienţă faţă de cel dintâi, o relaţie doar cu puţin mai evoluată faţă de sclavie.
    Ideea se poate susţine prin referirile istorice privitoare la Războiul celor Două Roze (1455–1485) cunoscut ca “război civil” purtat cu intermitență pentru tronul Angliei între susținătorii Casei de Lancaster și cei ai Casei de York , ambele ramuri ale Casei Regale Plantagenet, avându-l ca strămoș comun pe regele Edward al III-lea, şi la Războiul de 100 de Ani care a fost purtat între Anglia și Franța în intervalul 1337-1453. Războiul de 100 de Ani nu a fost un conflict continuu, ci o serie de ostilități întrerupte de perioade lungi de pace. Evident, ele nu au fost nişte războaie în adevăratul sens al cuvântului (aşa cum apreciază şi istoricii), ci doar răfuieli între clanuri “stăpânitoare”, ce au durat aşa de mult pentru că erau greu de găsit susţinători gata să îşi dea viaţa pentru cauze cu care nu aveau nimic în comun printre membrii populaţiei sedentare asuprite (ce îşi vedea de propriile probleme). Cu timpul, prin spolierea populaţiei de bază peste care s-au aşezat, aceste clanuri şi-au arogat drepturi de conducere discreţionară a populaţiei de pe teritoriile “stăpânite”, impunând cu forţa reguli sociale la nivelul lor de înţelegere, cu mult sub standardele populaţiei majoritare. Această acţiune a fost facilitată şi de lipsa de mijloace de comunicare şi de deplasare rapidă a populaţiei majoritare migrate, aflată în curs de organizare. Aceste reguli au fost iniţial sprijinite de biserică printr-o ciudată cooperare, apoi după revoluţia franceză au început să fie impuse ca politică de stat, ce a preluat în principiu structurile moştenite de la aceste clanuri. 

  Pot fi făcute câteva clasificări ale familiilor , datorită multitudinii de situaţii în al căror context se poate forma o familie, lucru consfinţit de înţelepciunea populară prin zicala : “Câte bordeie, atâtea obiceie”.
  Familia se numeşte restrânsă când unul din membrii cuplului căsătorit (sau ambii) decid să convieţuiască separat de membrii familiilor din care provin, legăturile dintre aceştia devenind sporadice. Este şi ideea care stă la baza conceptului de “naş”, a cărui familie trebuie să suplinească rolul ancestorilor biologici. Această tradiţie îşi are originea la noi în târgul de fete de la Muntele Găina, conceput de pelasgi tocmai pentru evitarea consangvinitatii, lucru ce confirmă o adâncă ştiinţă a medicinei dar şi a rolului social al familiei. Astfel familia naşilor avea rolul de a ghida fata care trebuia să urmeze feciorul în altă zonă a teitoriului, cu privire la obiceiurile comunităţii de care aparţinea noul său cămin şi de înlocuitor al afectivităţii familiei ancestrale proprii. Se putea întâmpla şi invers, ca feciorul pretendent să urmeze fata, din varii motive.
    Familia se numeşte extinsă când cel puţin o parte din membrii familiilor biologice din care provin căsătoriţii consimt să îşi desfăşoare traiul în comun cu aceştia. În aceste situaţii apar uneori deviaţii comportamentale (numite incestuoase) de genul relaţiilor sexuale între membrii familiilor ce sunt rude de gradul trei sau patru. Aceasta se datorează confuziilor psihice, somatice şi afective specifice adolescenţilor, când corelarea afectului cu noile funcţii biologice apărute la pubertate cu care nu sunt încă obişnuiţi este în formare şi sunt doar temporare, dar nu pot fi tolerate de ceilalţi membri ai familiei, căci în nici un caz nu trebuie să devină matrimoniale. 
  Spre deosebire de acest comportament firesc, clanurile “conducătoare” ale nou-formatelor “popoare”, îşi dovedesc primitivitatea comportamentului familial prin încurajarea căsătoriilor între rude de gradul trei sau patru (ori chiar mai rău) numai în scopul conservării poziţiilor privilegiate sau a patrimoniului material, neştiind care sunt condiţiile de existenţă şi funcţionare ale regalităţii, ori ignorându-le cu desăvârşire, mai ales după apariţia legii salice, impuse în secolul al VI-lea, sub domnia lui Clovis I. (Despre felul în care s-au format popoarele europene, istoria ar trebui să-şi revizuiască unele puncte de vedere neconforme cu realitatea istorică)
   Organizarea familială e de tip clan, autocrată, de tip monarhic (care NU înseamnă "guvernarea unuia singur" aşa cum susţin unii autori) pentru familiile extinse atunci când acestea sunt conduse decizional (al alegerii partenerilor de reproducere, afectivi sau sexuali) de un bărbat şi de tip gintă când deciziile majore de acest fel aparţin unei femei.
   Societatea poate fi gentilică atunci când drepturile succesorale şi patrimoniale familiale (recunoscute de de structurile sociale mai numeroase prin obiceiuri, tradiţii sau legi) se fac în funcţie de mamă, iar patriarhală când aceste drepturi sunt recunoscute în funcţie de tată. În ambele tipuri de societăţi pot exista organizări familiale de ambele feluri (restrânse şi extinse).
    Aceste două forme de organizare socială ale comunităţilor sunt în prezent depăşite, ele nemaifiind preponderente în cadrul unei singure comunităţi umane de tip naţiune administrată de stat şi fiecare cuplu căsătorit poate decide asupra patrimoniului şi succesiunii prin intermediul contractului prenupţial, sau actelor succesorale.
Dacă recunoaşterea ceremonială, oficială şi convenţional socială sunt cumva mai mult sau mai puţin statuate de codurile civile, convenţia mutuală este mai complicată din cauza dreptului la intimitate al persoanelor şi cuplurilor căsătorite.
Aceasta implică compatibilităţi afective, genetice, intelectuale, sexuale, ocupaţionale, educaţionale, locative, etc., ce nu pot fi reglementate. Cu toate acestea, o societate matură trebuie să ofere unele ghidaje minime privitoare la aceste lucruri.
    În primul rând este nevoie de compatibilitatea genetică, din care oficial se face numai testul RH.       Pentru a face unele precizări succinte asupra unor termeni confuzi în rândul noilor generaţii cu privire la relaţiile dintre bărbaţi şi femei, se poate folosi o perspectivă materială : sexul te costă suma în bani necesară pentru acordul partenerei; dragostea te costă prietenia acesteia, iar iubirea te costă totul.
    Dacă despre celelalte se mai vorbeşte sau scrie, compatibilitatea sexuală şi afectivă sunt lăsate numai la aprecierea partenerilor, fără ghidaje adecvate, deşi psihologii şi terapeuţii de cuplu fac mari eforturi pentru a-şi dovedi utilitatea. Din acest motiv, din ce în ce mai multe cupluri divorţează, sau pur şi simplu nu se mai căsătoresc, recunoaşterea ceremonială a căsătoriei după un divorţ fiind cumva contradictorie în context religios.

    Familii pe bază de Convenţii sociale

     Familie mixtă

Aici intră familiile ancestrale care acceptă relaţii cu terţi parteneri indiferent de sex (amanţi ori concubini de ambele sexe), a căror confirmare este numai socială dar în sens restrâns din cauza moralei creştine şi se numeşte concubinaj. În societatea modernă accepţia termenului s-a deplasat spre cupluri neconfirmate oficial prin căsătorie. Cele mai întâlnite convenţii (ce nu sunt recunoscute oficial, deşi ar trebui) sunt menage a trois şi haremurile specifice comunităţilor musulmane. Recunoaşterea lor de către stat se poate face prin convenţie partenerială, singurul angajament corect ce poate fi admis oficial. Aceasta se poate face între o familie (prin înţelegere prealabilă detaliată preferabil nepublică privind latura sexuală şi afectivă) şi un alt partener (de obicei cu rol sexual activ funcţie de eventuala bisexualitate a unuia din parteneri sau acceptare a nevoilor sexuale şi afective diferite ale partenerului acceptant, faţă de partenerul insuficient satisfăcut de cel puţin una din relaţiile sexuale sau afective şi rol afectiv sau sexual diminuat faţă de partenerii căsătoriţi). Ea ar trebui şi trebuie dublată de un act prenupţial, care să stabilească eventualele drepturi patrimoniale, matrimoniale, şi mai ales succesorale. Cuvântul “patrimonial” este greşit folosit în vorbire cu sensul de raport juridic cu conținut economic, şi vine de la pater- tată în latină, şi se referă la drepturi ereditare, cum ar fi numele, alte drepturi de acest fel putând fi obţinute de urmaşi doar prin merit propriu şi nu la dorinţa părinţilor sau discreţia legii. Am vorbit de bisexualitate, pentru că deja celebrul stil de convieţuire “menage a trois” este datorat înclinaţiei genetice mai accentuate a femeilor spre bisexualitate, care de altfel este de cele mai multe ori numai temporară. Aceste convenţii ar trebui să specifice expres admiterea de către partenerul extern familiei căsătorite, a convenţiei mutuale de tip sexual (ce nu trebuie specificată în detaliu în act decât la cerea părţilor), cât şi drepturi şi obligaţii locative ale partenerilor, dar şi drepturi şi obligaţii educaţionale şi patrimoniale ale partenerilor asupra urmaşilor, indiferent cărui partener îi aparţin bilologic.
    Cauzele sunt de ordin istoric şi sunt mai evidente la familiile restrânse din partea Moldovei care erau mai numeroase, fiind primele care stăteau în calea migratorilor, iar riscul era mai mare ca femeile să rămână fără partener din cauza luptelor susţinute evident de bărbaţi. Cum din cauza luptelor cu migratorii incidenţa unor astfel de situaţii era mai mare decât în alte zone, numărul de familii mixte era mai mare, familiile ancestrale simple sau extinse luând în parteneriat familial văduvele celor dispăruţi, practică ce a supravieţuit până în timpurile moderne. De obicei copii acestora, indiferent dacă erau concepuţi cu partenerul dispărut sau cu noul partener din familia acceptantă, purtau nume după mamă : Amariei, Afloarei, Aioanei, etc. Mai târziu, în faza statală incipientă, autorităţile încă neexperimentate au preluat în acte numele copiilor ce şi-au întemeiat la maturitate propriile familii şi le-au înregistrat ca atare. Acest tip de familie e admis şi în cultura veche a altor popoare aparând (mai nou) inclusiv în Biblie, ca un tip de relaţie acceptat de morala creştină.
    Cultura populară românească cunoaşte şi aplică toate aceste tipuri de convenţii, deşi nu se vorbeşte deschis despre acestea, cu toate că exprimări publice sunt admise fără referinţe directe la persoane (din motive religioase, mai noi decât cele tradiţionale), un exemplu celebru fiind cimitirul vesel din Săpânţa.
   Pe scurt, în satele româneşti toată lumea ştie despre relaţiile tuturor, evitând promiscuitatea, dar nimeni nu discută despre acestea, din bun-simţ, pentru că acest tip de relaţii are un caracter personal ale căror detalii sunt nesemnificative pentru viaţa comunităţii şi de obicei nu sunt făcute publice.
    Necesitatea acestei recunoaşteri este dată de două motive importante.
   Primul motiv este dat de influenţa asupra urmaşilor. Familia monoparentală afectează echilibrul emoţional al copilului prin lipsa fiziologică a unui partener sexual al părintelui rămas singur ce modifică stările afective ale acestuia faţă de copil. La rândul său, copilul (care învaţă normele de bază ale comportamentului social prin imitare, nonverbal, empatic) este lipsit de modelul comportamental şi afectiv faţă de celălalt părinte, ceea ce îi aduce deservicii ulterior, determinând un comportament mai mult sau mai puţin deviant. Prin alipirea prin convenţie socială la o familie, copilul empatizează cu părintele familiei partenere care lipseşte părintelui biologic.
   Al doilea motiv este prevenţia legată de răspândirea bolilor cu transmitere sexuală, partenerul extern familiei iniţiale fiind sigur că are un suport afectiv, material sau sexual în membrii familiei partenere, iar membrii familiei fiind siguri că au un astfel de suport din partea partenerului sau partenerilor, reducând riscul expunerii în timpul căutării unor parteneri afectivi sau sexuali adecvaţi, ei  fiind de multe ori aleşi în grabă, la întâmplare din cauza lipsei de timp ce poate fi alocat acestei activităţi cauzat de ocupaţia persoanei în cauză. Această siguranţă este un motiv în plus de încredere ce facilitează controlul intern al acestui tip de relaţii.

Familie adoptivă

Este de obicei o familie în care partenerii de cuplu matrimonial (indiferent dacă fac parte dintr-o familie restrânsă sau extinsă) nu pot avea urmaşi, dar îşi doresc acest lucru şi iau în grijă copii mici instituţionalizaţi sau abandonaţi. De multe ori se consideră că ajutorul dat de o familie restrânsă ce nu poate avea urmaşi prin preluarea pentru îngrijire şi educaţie a unui copil ce face parte din familia biologică a unuia din membrii cuplului (în cazul în care aceasta are prea mulţi copii sau nu are posibilităţi materiale, iar părinţii nu se pot ocupa de creşterea şi educarea tuturor), se poate numi “adopţie”. Chiar dacă actele oficiale pot confirma acest lucru, în mod natural acest tip de familie se numeşte tot extinsă, membrii ei fiind înrudiţi biologic. În prezent statul reglementează destul de mult această situaţie, deşi într-o manieră confuză. În această categorie, intră şi familiile ce recurg la tehnici genetice, ca inseminarea “in vitro” sau “mamă purtătoare”. Ultima tehnică este cea mai riscantă, datorită mecanismului programării genetice a organismului femeii care se ataşează afectiv de copilul purtat, chiar dacă genetic nu este al său.

    Parteneriat homosexual

    Parteneriatele homosexuale nu pot fi numite familii. De ce?  Particula iniţială fa- din cuvânt se referă în acest caz la feţi, la facerea, naşterea lor, nu la femeie, ca în cazul compunerii în alte cuvinte, deci familie înseamnă cuplu care face feţi, deci fată. Poate unora mai sensibili li s-ar părea degradant şi ar spune că numai animalele fată, femeile nasc. Să nu uităm însă că familie are sens general, pentru că şi animalele formează familii. Asta în legătură cu denumirea.
    Mai important este sensul : pentru că un cuplu de homosexuali nu poate asigura prima şi cea mai importantă funcţie a familiei, procreearea. Legalizarea unor astfel de căsătorii (recunoaşterea oficială), nu este posibilă, pentru că statul nu poate admite neproliferarea deliberată a propriei populaţii, acest lucru fiind echivalent cu o sinucidere. Dar parteneriatele nu pot fi interzise prin lege în virtutea drepturilor omului.
    Legalizarea unor astfel de căsătorii (recunoaşterea oficială), nu este posibilă, pentru că statul nu poate admite neproliferarea deliberată a propriei populaţii, acest lucru fiind echivalent cu o sinucidere, nefiind o problemã de optiune.
     Un alt motiv pentru care nu se poate admite, este acela că în cazul adopţiei unui copil de către un astfel de cuplu, afectivitatea părinţilor adoptivi faţă de urmaşul adoptat nu depăşeşte cu mult afectivitatea asistenţilor sociali dedicaţi, pe care în plus, statul îi poate controla şi interveni în educaţia urmaşilor, spre deosebire de adopţii unde controlul statului este nul, la fel ca într-o familie ce dispune de urmaşii proprii. Deasemeni, problemele afective ale copilului sunt similare cu cele ale celor proveniţi din familii monoparentale, dar accentuate de prezenţa a doi părinţi de acelaş sex, ceea ce duce la un comportament adult disfuncţional social al copilului crescut în mediul unui astfel de parteneriat.
    Aceste tipuri de parteneriate trebuie recunoscute oficial ca atare, nu sub denumirea de căsătorie. Unul din motive este acela de a putea interzice adopţia, în interesul copilului, căci un copil deja traumatizat de lipsa de afectivitate prin lipsa ambilor părinţi biologici, este mult mai expus riscului de a deveni un membru disfuncţional al societăţii, inclusiv din cauza excesului de afectivitate de un singur fel. Recunoaşterea parteneriatelor homosexuale distincte faţă de căsătorie contribuie în primul rând la controlul mai eficient al sănătăţii societăţi, are un rol preventiv împotriva proliferării unor astfel de comportamente sociale sinucigaşe.
    Pentru că se răspândesc în societate (din păcate cu sprijinul substanţial al mass-media) înţelesuri confuze cu privire la noţiunile ce descriu deviaţiile de natură sexuală, de multe ori evitate de pudicii membri ai Academiei,  poate ar trebui puţin clarificate.
   Homosexual, este o persoană care preferă relaţiile sexuale cu persoane de acelaş sex. Pentru homosexualii de genul masculin se foloseşte termenul de pederast (prin extensie de la sensul iniţial de “atracție sexuală a unui bărbat adult pentru un adolescent” specificat în DEX cu provenienţă incertă). În limba română tremenul există şi sub forma “buzerant”. Pentru homosexualii de gen feminin, se foloseşte termenul de lesbiene, originea termenului fiind unanim acceptată ca fiind în Odiseea lui Homer, în care Ulise, personajul principal al naraţiunii,  poposeşte în timpul lungului drum spre casă pe insula Lesbos, locuită numai de femei, ce îşi satisfăceau reciproc nevoile sexuale în lipsa partenerilor de sex opus. Cu toate acestea în limba română există forme regionale ale cuvântului cum ar fi lebădă, linguristă, sau țâțeră. Avem în limba română şi un termen pentru hermafrodit : piţifelnic. Chiar dacă hermafroditul este o persoană cu o deviaţie biologică şi nu psihică, este interesant că termenul pitifelnic (desi arhaic) a dispărut din dicţionare pe motiv ca nu sunt referinte la acesta, el a fost folosit de Radu Tudoran în romanul “Toate pânzele sus !”, ca expresie folosită de personajul bucătarului turc Ismail, cu sensul figurat pentru ipocrit. Cuvântul se mai foloseşte şi azi în limbajul colocvial cu sensul de “om marunt, cu actiuni meschine;jigodie”, sau “creaţie gazetărească”. Sensul figurat este evident, fiind aplicat metaforic unor noţiuni cu dublă natură. După cum se vede, problema homosexualităţii nu este o apariţie nouă în peisajul social românesc, formele arhaice regionale ale cuvintelor însemnând că poporul nostru a gestionat cu succes  astfel de probleme (ce apar inevitabil ca deviaţii în orice societate, fără ca fenomenul să capete amploare), delimitând orientarea sexuală a unor indivizi, dar fără să-i excludă total din viaţa comunităţii, aşa cum s-a întâmplat în alte comunităţi prin excomunicarea acestui gen de persoane, sau chiar mai rău.
    Aşadar, preocuparea liderilor U.E. cu privire la această problemă, este falsă şi accentuată inutil din ignoranţă, sau deliberat din motive politice, deşi soluţiile sunt evidente şi se aplică chiar şi în lipsa unei legislaţii statale, la noi prevalând de fapt legile pământului, numite Legile Belagine. Se presupune ca „Belagin” nu este decât o formă a vechiului etnonim „pelasg”, evoluatat ulterior în „valah”. Subiectul este mult mai complex si nu va fi abordat aici. Acestea au fost valabile până de curând (secolul al XIX-lea ca “Legile valahe ale pământului”) pe tot teritoriul locuit de strămoşii noştri, care mai de mult, era mult mai întins decât România Mare, interbelică. Cu toate că aceste legi s-au răspândit în toată Europa - aşa cum am arătat - prin nuclee de populaţie ce au migrat în căutarea resurselor, influenţele bisericii au avut un impact major asupra unor popoare care s-au desprins din corpul principal şi nu mai aveau suportul lingvistic complet de care liderii lor aveau nevoie să combată ideile religioase neconforme cu realităţile sociale. Ca o paranteză conectivă, din acest motiv s-a produs desprinderea credinţei ortodoxe de cea catolică deşi ambele au origine creştină. Ca rezultat, legile belagine s-au pierdut în occident, fiind înlocuite de legi discreţionare, impuse cu forţa de clanuri agresive provenite din popoarele migratoare, aşa cum am explicat la început.
    Astfel, Europa occidentală, care a avut totuşi iniţiativa lăudabilă a constituirii U.E., caută acum să reconstituie aceste legi fără a le înţelege prea bine (din cauza lipsei limbajului complex adecvat) şi liderii cred că sistemul nostru juridic nu face faţă noilor exigenţe, când de fapt nu pot înţelege că noi am avut mereu aceste legi la care ei abia acum caută să ajungă. Aşadar oficializarea acestor relaţii în structura şi cu limitările arătate aici, nu poate deranja pe nimeni, chiar dacă suprareglementarea, deşi inutilă, pare necesară într-un moment istoric de derivă morală, datorat confuziei generate de interese conflictuale de natură politică, economică, religioasă şi chiar ştiinţifică.
    Opoziţia societăţii româneşti la legalizarea căsătoriilor între homosexuali este justificată, dar motivele expuse public sunt departe de obiectul discuţiei. Astfel, se creează falsa impresie a autohtonilor că occidentul are ceva cu noi pe de o parte, iar pe de altă parte se creează falsa impresie a occidentalilor că ne opunem progresului, deşi legile belagine sunt superioare oricărei legislaţii statale ori comunitare actuale.

     Problema educaţiei sexuale în şcoli

    Chiar dacă subiectul nu aparţine exclusiv de problemele familiei ci mai degrabă de problemele educaţiei şcolare, trebuie subliniat pericolul unui astfel de demers educaţional, faţă de care familia trebuie să opună rezistenţă, formele legislative rezultate având o înfăţişare monstruoasă atât la noi, cât şi în occident.
    Această latură a educaţiei a fost şi este prezentă atât în familie cât şi în şcoală. În familie, prin discuţii părtinţi-copil sunt abordate aspectele intime, nepublice ale problemei. În şcoală prin orele de dirigenţie, unde dirigintele trebuie să fie un mentor al clasei pe care o are în grijă, trebuie abordate în mod firesc, fără accentuări inutile, aspectele care ţin de atitudinile (discreţie faţă de viaţă sexuală personală şi respect pentru intimitatea altora) ce trebuie adoptate faţă de membrii societăţii cu privire la aceste probleme şi metode de rezolvare ale situaţiilor ce ies din aceste norme generale. Comportamentele sexuale sunt instinctive şi nu trebuie învăţate, fiind specifice fiecărei persoane, neavând nevoie de reguli. Dealtfel, orele de anatomie oferă suficiente informaţii privitoare la aparatul reproductiv uman şi funcţionarea sa, astfel încât copilul de vârstă şcolară adecvată să poată înţelege şi aplica normele minime obligatorii de igienă şi protecţie anticoncepţională.
    Pericolul introducerii în şcoală a educaţiei sexuale, constă în faptul că elevul percepe această problemă ca pe o viitoare nişă educaţională, un fel de specializare, pierzând prea mult timp pentru “învăţarea” unor comportamente care de cele mai multe ori intră în conflict cu cele personale, instictive. O altă latură a problemei este că oamenii, la fel ca oricare alte animale sunt oportunişti şi în acord cu legile firii, preferă calea mai uşoară pentru supravieţuire şi rezolvarea problemelor întâmpinate, fiind lipsiţi la vârsta şcolară de perspectiva de ansamblu asupra vieţii sociale, ce impune comportamente mai complexe, legate de etică, legi şi reguli sociale.
    Conflictele între comportamentele sexuale instinctive şi cele învăţate rămân de cele mai multe ori nerezolvate din perspectiva copiilor, care împreună cu natura oportunistă a copilului, conduc în timp la deviaţii majore ale comportamentului sexual, dar şi la atitudini deviante cu privire la acest lucru, ce declanşează promiscuitatea relaţiilor pe care aceştia le pot avea, chiar înainte de a deveni adulţi.

     În loc de încheiere

   Din păcate, ideile legate de aceste subiecte emise de liderii noştri politici, religioşi sau de altă natură, nu aduc nici pe departe a soluţii în concordanţă cu realităţile prezentate succint aici şi nici măcar nu sugerează înţelegerea lor. Rolul statului în condiţiile actuale este de a apăra identitatea naţională şi valorile acesteia, dar dacă reprezentanţii săi nici măcar nu le cunosc, ce pretenţii să mai ai ? Ne aflăm în raport cu popoarele vest-europene (de fapt cu liderii acestora) în poziţia bunicului jefuit de nepoţi de lucruri pe care nici măcar nu le înţeleg, pentru satisfacerea unor capricii adolescentine. Istoria cuceririi Daciei de către Traian se repetă peste timp, cu alte mijloace şi forţe, ameninţând Europa să se scufunde într-un nou Ev Mediu, de această dată tehnologizat, în cazul în care mai supravieţuieşte în faţa valului de migraţii din est, care s-a mai produs după câte ştim după căderea Imperiului Roman.
    Politicieni influenţi aflaţi la conducerea U.E. vor mai degrabă să exporte la noi un sistem de gândire care să permită limitarea şi compartimentarea felului în care funcţionează societatea, astfel încât să poată exercita un control riguros şi discreţionar asupra populaţiei, astfel încât aceştia să-şi poată exercita puterea, în loc să asigure progresul natural al societăţii limtându-se doar la administrarea judicioasă a acesteia. Nu cred că îşi dau seama că formarea unui nou imperiu (de această dată european) nu este soluţia problemelor, ci doar restabilirea valorilor esenţiale pe care pelasgii le-au păstrat peste timp după dispariţia civilizaţiei globale ai căror urmaşi au fost.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu