luni, 7 mai 2018

Despre termenii de rom, roman, rumun şi român


   Acest articol a fost intitulat iniţial „Scurt manifest al termenilor folosiţi pentru stabilirea identităţii poporului român.”, dar am decis să-l scurtez, limitându-l la un esenţial cam abrupt, lipsit de referinţe, despre care sper să am timp să scriu.
    Am căutat prin acesta să ofer românilor şi europenilor în general, câteva date istorice şi interpretări lingvistice corecte şi coerente ale unor termeni folosiţi în legătură cu poporul nostru care să pună capăt unor discuţii partinice ce creează prin "argumentele" aduse, confuzii, animozităţi şi crize de identitate ale popoartelor europene ce tind să capete proporţii de masă din motive politice.
    Ideea este că numai cunoscând îndeproape adevărul hronicăresc şi nu istoria influenţată de interese politice, putem remedia erorile trecutului şi, pe cale de consecinţă, actualele disensiuni sociale. Cu siguranţă, studii aprofundate despre aceste probleme, ar rezolva cumva criza de identitate etnică generatoare de confuzii şi în consecinţă de atitudini neconforme cu realitatea societăţii moderne.
    Am folosit distinct termenii de hronică şi istorie, pentru că istorie înseamnă de fapt poveste. Hronica în schimb, arată evenimentele sociale, politice, economice şi culturale aşa cum au fost ele, în ordinea firescă a desfăşurării lor. Nu înţeleg cum guvernele, mână în mână cu academicienii, acceptă ca tinerii să înveţe de fapt la şcoală doar poveşti despre hronicile neamului nostru (în ultimul timp şi astea din ce în ce mai puţin), făcându-ne astfel „de poveste” printre neamurile europene ce ar putea fi considerate nepoţii noştri.

Rom, roman, român

    Romi, sau romani este o denumire pe care tracii o dădeau celor izgoniţi de pe teritoriile lor din diverse motive. Roman, avea în lumea pelasgilor sensul de renegat, izgonit din motive etice și de comportament deviant de la morala comună. (cum au fost şi americanii acum 4 secole). Chiar şi azi, termenul "roma" are sensul de persoană eliberată din robie, utilizat probabil încă din epoca fanariotă. Deşi semantica nu este identică, motivul pentru care a fost făcută îndepărtarea de o anumită comunitate (în cazul robilor eliberarea lor din comunitatea medievală în care erau obligaţi să stea) contează mai puţin, fiind important în acest caz contextul din care putem deduce aceste motive.
    Astfel, numele oraşului Roma înseamnă de fapt orașul izgoniților (în traducere modernă), așa cum "daci" este numele unei categorii sociale de tip ocupaţional, nu al unui "trib", cum se presupune că ar fi fost organizați „tracii”. Este de subliniat că în lucrările istorice se face o confuzie de neiertat între noţiunea de "trib" (un tip primitiv de organizare socială) şi clasificarea după ocupaţii preponderente unei anumite zone, specifică organizării sociale complexe a pelasgilor, cu ierarhii mult mai complexe, mult superioară celei a organizării ierarhice pe caste, specifică inzilor. Dar despre aceste tipuri de organizare socială, se va aminti aici numai pe scurt, obiectul acestei discuţii fiind foarte vast.
    Denumirea de "Roma" a fost dată oraşului ca sfidare la adresa pelasgilor care i-au gonit de pe teritoriile lor, arătând astfel că şi ei sunt capabili de civilizaţie, împotriva convingerii izgonitorilor. La căderea Imperiului Roman, s-a dovedit totuşi că abordarea lor a dus la dispariţia Republicii (sistem social de conducere centralizată inferior pelasgilor care aveau un sistem complex de administrare distribuită, aşa cum ar fi normal), care s-a degradat apoi prin apariţia Imperiului, ce a dus inevitabil la prăbuşirea acestuia.
    Legenda lui Romulus şi Remus care ar fi întemeiat Roma, este foarte sugestivă în acest sens. Dealtfel, este confirmată şi de Eneida lui Virgilius (Publius Vergilius Maro). Este foarte intuitiv ca numele de Romulus şi Remus să fi însemnat unul renegat si altul adept al acestuia, ceea ce a dat nastere legendei. Există şi azi în domeniul juridic, expresia de urmărire "in rem", adică urmărire a faptei în lipsa unui vinovat cert. Astfel, Remus, (rem-us) ar putea însemna o persoană care are idei neconforme cu cele ale societăţii în care trăieşte, fără a fi vinovat de ceva anume şi este exilat pentru a nu răspândi idei greşite, persoană de care societatea se poate lipsi. Structura cuvântului Romulus, se aseamănă foarte bine cu structura termenului de emul :"Persoană care se străduiește să egaleze sau să întreacă pe cineva într-un domeniu de activitate". Mai precis, noţiunea are sensul generalizat de adept fervent al unei ideologii, ori în termeni moderni, fanatic. Particula ro, (de la ro-mul-us, are un rol similar cu cea de la e-mul care sugerează pe cineva care se mulează , deci "e-mul" înseamnă "este mulat" – format – după o anumită concepţie) sugerează ceva specific, anume adept înfocat al unei ideologii neconforme (în speţă a lui Remus). Faptul că în legendă Romulus şi Remus au crescut alăptaţi de o lupoaică sugerează foarte clar faptul că aceştia sunt de origine pelasgă, cel mai probabil tracă, aceasta fiind o metaforă pentru faptul că ei îşi datorează dezvoltarea laptelui lupoaicei, ce simbolizează cunoştinţele cu care ei au venit de la traci (ca diviziune ocupaţională a pelasgilor), lupul fiind un animal venerat de aceştia din urmă.
    Deci legenda lui Romulus şi Remus, este de fapt legenda răzvrătitului şi a celui ce crede în ideologia acestuia, aderând la ea, renegaţi fiind de societatea superioară din care au provenit. Considerând superioritatea organizării sociale romane faţă de populaţiile cucerite pe timpul imperiului şi în acelaş timp existenţa senatului şi a republicii înainte de acesta, ne putem da seama cât de sofisticată dar şi rigidă era societatea pelasgilor (cu siguranţă în mod motivat), astfel încât sistemele de organizare socială pe care le folosim azi erau considerate necorespunzătoare sau insuficiente. S-ar putea spune că au fost izgoniţi pentru că, dimpotrivă, ar fi avut idei progresiste faţă de societatea existentă a pelasgilor mai înapoiaţi, dar dacă ar fi fost o societate mai puţin evoluată, cu siguranţă ar fi ales să lichideze răzvrătiţii în loc să-i alunge. Astfel, singura variantă este că pelasgii aveau o societate atât de avansată şi echilibrată, încât romii, izgoniţii, nu o înţelegeau, nedorind să se supună unor legi severe de comportament, care cu siguranţă presupuneau eforturi şi sacrificii mari din partea conducătorilor privind drepturile individuale. 
    Ca o paranteza explicativa, se poate spune că legenda conform căreia tracii aruncau în suliţe câte un mesager care să ducă la Zamolxe rugăminţile lor este doar o figură de stil, pentru că Zamolxe era o persoană luminată, care chiar a existat şi punea preţ pe viaţă învăţând poporul (printre altele) medicina, fiind greu de admis că o astfel de persoană ar cere jertfe umane. Cu toate acestea, probabil codurile morale erau atât de aspre încât cereau ca cel ce greşea să-şi ia viaţa, ceva asemănător codului bushido al samurailor la japonezi, lucru confirmat de sinuciderea lui Decebal, iar mai înainte de sinuciderea lui Spargapises, fiul reginei Tomiris a massageţilor (revendicata mai târziu ca stramos al lui Alexandru Macedon), care după o primă confruntare cu oastea lui Cyrus (cel Mare) la râul Araxes (undeva între Marea Neagra si Marea Caspica) pe la 529 î.e.n.(cam cu 50 de ani înaintea faimoasei batalii de la Salamina unde a fost sfârsitul celei de a treia invazii a persilor condusi de Xerxes în Grecia), fiind învins şi luat prizonier, cere acestuia să fie dezlegat, apoi se sinucide. Iar exemplele nu se opresc aici. Interpretatrea sub forma aruncării în suliţe este dată de popoarele mai primitive care probabil au auzit că pentru a fi conducător trebuia să faci faţă suliţelor duşmanului, înfrângerea nefiind o opţiune pentru conducător. Probabil că la pelasgi sinuciderea era un păcat şi de aceea păcătosul decis să-şi pună capăt zilelor ruga apropiaţii să-l arunce în suliţe, astfel aceştia având conştiinţa împăcată că nu l-au omorât ei în mod direct, ci au ajutat un fost tovarăş căzut în greşeala slăbiciunii, iar păcătosul nu şi-ar fi luat în mod direct viaţa; ceea ce era un compromis acceptabil.
    Tot în sprijinul acestui sens al cuvântului, țarul vlah Ioniță Caloian, era numit și „Omorâtorul de romei” (de fapt „ucigătorul” pentru că în bulgară porecla este Калоян Ромеоубиец). Fiind țar de origine valahă în Țaratul Valaho-Bulgar între anii 1197 și 1207, este imposibil de tras concluzia că ar fi omorât romani, atâta timp cât încă din timpul domniei lui Heraclius I pe la 640, șe obișnuia să se  numească imperiul ca „Bizantin”, în loc de „Roman de Răsărit”, cu denumirea oficială de Ρωμανία, Romanía sau Βασιλεία Pωμαίων (Basileía Romaíon), Imperiul Roman. Pe de altă parte, valahi este un exonim cu care erau erau numite populațiile din Europa Centrală și Răsăriteană, de o parte și de alta a Carpaților, Dunării și Prutului, anume românii, aromânii, meglenoromânii și istroromânii de la acea vreme. Deasemeni „romei” este asociat cu ceea ce numim astăzi corect „romi”, dar îl atribuim fără diferenţieri şi unui alt grup etnic care au trecut în Imperiul Bizantin, și apoi au pătruns în sud-estul și centrul Europei abia în secolele XIV–XVI. Cum nu se poate presupune că că ţarul Caloian şi-ar fi omorât propriul popor şi cum nu putea omorî membrii unei populaţii ce nu era încă prezentă pe teritoriul Europei la acea vreme, singura explicaţie este că a primit această poreclă pentru că îşi omora oponenţii, „ereticii” politici,  ce nu erau de acord cu ideea conducerii sale, deci romi, sau „romei”, după cum se exprimă hronicarul.
   Cuvântul a rămas şi în engleză ca „roam”, a cutreiera, a călători, a hoinări, o caracteristică implicită a izgoniţilor.
    Mult mai târziu, cei ce au stabilit numele statului modern român,  (A.I.Cuza -1859, recunoscut de puterile vremii abia 19 ani mai târziu) cunoşteau aceste lucruri şi fără să dea prea multe explicaţii care li s-au părut inutile, (în ideea lor probabil fiind cunoştinţe comune oricui), au denumit noul stat România, denumire care înseamnă de fapt "locul (ţara) din care au venit renegaţii".
    Unii considereă că termenul modern România este este de inspiraţie mult mai veche : sec.XII amintit în "Inelul Nibelungilor", (confundat datorită apropierii fonetice cu Ramnuch) apoi, mai clar, Francesco della Valle scrie în 1532 că valahii „se denumesc romani în limba lor”, fără să-şi dea seama că de fapt cei cu care vorbea foloseau expresia doar ca să stabilească o conexiune logică între cunoştinţele lui şi natura relaţiilor de lor de rudenie cu "izgoniţii". Cum este de presupus că noţiunea de rom, sau roman este foarte veche, utilizatorii limbii române ai sec.XVI, nu se gândeau că această noţiune poate să fie total necunoscută străinilor cu care intrau în contact.  Mai departe, el citează chiar și o scurtă expresie românească: „Sti rominest ?” Probabil din cauza diferenţelor lingvistice, şi contextului conversaţional, Francesco della Valle nu sesizează problema că cei pe care i-a întâlnit erau de fapt surprinşi că un străin le cunoaşte formele arhaice ale limbii, fixate într-o oarecare măsură odată cu stabilirea republicii romane, devenind un soi de dialect intermediar din care ulterior s-a conturat apoi limba italiană. Astfel „Sti romi[ ]nest ? ” trebuie interpretat ca "Ştii (Sti) [să vorbeşti ca…] renegaţii (romi) noştri (nest)?". Cum în limba noastră sunt multe succesiuni de cuvinte care pronunţate par a constitui un singur cuvânt (mai ales în cazul în care ultima literă a primului cuvânt şi prima a celui de-al doilea pot fi pronunţate legat), probabil că Francesco della Vale l-a transcris ca fiind un singur cuvânt, după structurile limbii în care gândea, mai ales că şi azi există cuvinte în limbile străine ce se traduc în limba română cu ajutorul mai multor alte cuvinte.
    Deasemeni, în orice limbă, a rămas denumirea de „rom” a unei băuturi cunoscute şi apreciate peste tot în lume. În orice cultură, această băutură este asociată cu consumul ei de către piraţi, ei fiind deasemeni nişte renegati, izgoniţi, indezirabili, ceea ce confirmă sensul cuvântului ce s-a păstrat până în zilele noastre.
    Efervescenţa intelectuală ce a pregătit revoluţia franceză prin reformularea ideii de societate prin adoptarea idealurilor iluministe şi a apariţiei ideii de stat naţional ce a pregătit Unirea de la 1859, graba de a ne găsi o identitate naţională recunoscută în exterior, ca şi lipsa originalelor textelor doveditoare ale originii noastre, a făcut ca interpretările acesteia să fie făcute în concordanţă cu tendinţele şi cunoştintele răspândite în epocă, în detrimentul adevărului istoric, mai precis hronicăresc (dar asta e altă discuţie).

Rumuni

    Se poate crede şi că termenul „români” provine de la „rumuni”, prin deviaţie fonetică. Termenul se găseşte peste tot în lume, sub diferite forme : rumi, râmi, râmni, arimni, rumâni, armâni, ramuni, rumani, ramungi sau ramani, sunt termeni asociaţi în general cu ideea de transhumanţă a păstorilor.
    Dealtfel au rămas toponime ce susţin ideea, cum ar fi Ramidava, Ramna, Râmnicu-Vâlcea, Râmnicu-Sărat, Râmeţi, Râmetea, Râmet, Rămeţi, Râmeşti, sau înafara teritoriului României de azi : Ramdala, Ramdevra, Ramdala, Ramdurg, Ramiona, Ramaiah, Ramathapuran, Ramułtowice, Rambouillet, Ramhusen, Ramjibanpur, Ramlewo, Ramsowo, Ramvik, Rumia, Ruma, Rumanova, Rumoka, Rumont, Rumejki, Rumelange, Rumes, Rumenka Rumohr, Rumbach, Rumhult, Rümligen, Rumney, Rumy, Rimpar, Rimogne, Rimsdorf, Rimsberg, Rimforsa, Rimhorn, Rimini, etc,, care toate au tradiţii în păstorit, legat de locul fix al ciclului transhumanţei.
    Din această perspectivă, chaiar numele lui Rama, eroul mitic hindus, sugerează o asociere cu „păstor”, idee care a fost preluată câteva mii de ani mai târziu de religia creştină, care îl numeşte pe Iisus „păstor”. Fabio Scialpi : „Sunt intrigat de prezenţa pe teritoriul României, a mai multor toponime cu rezonanţă sanscrită.”, ceea ce sugerează o unitate de limbă pe tot pământul înainte de separarea printr-o catastrofă a diverselor populaţii (consemnat în Biblie sub forma potopului), şi a Turnului Babel, unde s-au încurcat limbile oamenilor, probabil înainte de 5000-4000 î.e.n., când apar primele dovezi ale păstoritului pe teritoriul României moderne.
    Apare şi un toponim Rhimney în ţara Galilor, iar râul cu acelaş nume trece şi printr-un cartier modern al oraşului Cardiff numit Rumney, faimoşi în toată Marea Britanie prin cântecul tradiţional „Zurgălăii din Rumney”, asociat cu un dans ce seamănă izbitor cu căluşul românesc. În engleza veche, rāmian este asemănător cu şi mai vechiul ārǣman (în mediul englezo-romen ?), cu sensul de a se ridica în picioare, a se afirma sus (făţiş), cu alte cuvinte, mândru.  De unde şi termenul de armean, ca fiind un grup desprins de corpul iniţial al poporului care a afirmat făţiş dezacordul faţă de legile vechi cărora li se supunea majoritatea, locaţia acestora pe hartă arătând vastitatea teritoriului lumii pelasgilor. În cazul armenilor era vorba de fapt de o scindare a sistemelor de valori, prin care armenii dădeau mai multă importanţă laturii materiale a vieţii, pe când vechea lege punea spiritul înaintea materialului. Confruntarea făţişă denotă că toţi erau drepţi (aşa cum i-a descris mai târziu Herodot), dar au ajuns la o separare demnă, armenii nefiind alungaţi ca romanii, ci separaţi benevol, ceva asemănător probabil cu brexitul modern.
    Faimoasa expresie a lui Grigore Ureche „Căci toţi de la râm ne tragem” din capitolul intitulat „Pentru limba noastră moldovenească” a nu mai puţin faimosului Letopiseţ al ţării Moldovei cu titlul original „Letopisețul țărâi Moldovei, de când s-au descălecat țara și de cursul anilor și de viiața domnilor carea scrie de la Dragoș vodă până la Aron vodă”[1], nu înseamnă „de la Roma”, cum greşit a fost interpretat cu diverse ocazii. Nu este o afirmare a descendenţei romane, ci mai degrabă ca o identitate de origine a romanilor cu româniii, ca fiind comună, aceea a rumilor, a păstorilor, a crescătorilor de animale, putând fi tradusă în limbaj modern sub forma : „Căci toţi de la stână (din neam de ciobani) ne tragem”. Râm are sensul de stână, de comunitate a ciobanilor, a crescătorilor de animale, iar crescătorii de animale se numeau pe ei înşişi rumuni, lucru ce a făcut ca ei să fie greşit denumiţi ca popor. Familia semantică de cuvinte mai cuprinde cuvintele „rut” (comportament de împerechere al erbivorelor), „rât”, etc.
    Deasemeni, o sumedenie de toponime, cum ar fi Râmnicu’ Sarat, Râmnicu’ Vâlcea, etc., desmnează de fapt locurile unde se adunau păstorii (probabil în timpul iernii), de unde vine şi adjectivul de rural, adică teritoriu unde locuiesc rumunii, crescătorii de animale, spe deosebire de citadin, unde creşterea animalelor nu este nici posibilă, nici permisă.
    Legat de sensul cuvântului citadin (tot ca paranteza explicativa), se poate spune că vine de la latinul citius, care înseamnă de fapt „mai înainte” (ante) sau întâiul (primum, cu sensul de fruntaş al societăţii, „de frunte”). Cu toatre că se crede că provine din deviza „Citius, altius, fortius” şi că a fost folosită ca deviză pentru jocurile olimpice greceşti, (adoptată ca deviză tradiţională în Elveţia), de fapt a fost adusă în atenţia generală de preotul catolic Henri Didon (scriitor şi orator francez - 1840-1900), ce a fost rostită la sfârşitul unei conferinţe de tineret ce a avut loc la Paris, în 1891, ce avea ca temă progresele revoluţiei industriale pentru lumea religioasă, probabil cu un sens apropiat de cel real. Datorită impactului acestor cuvinte, motto-ul a fost propus de Pierre de Coubertin (părintele Jocurilor Olimpice moderne) la crearea Comitetului International Olimpic în anul 1924 şi a fost folosit pentru prima dată în timpul Jocurilor Olimpice de la Paris. Deşi pedagog şi istoric, Coubertin a interpretat expresia „adaptând-o” la semantica limbii franceze moderne şi transformând-o în deviză, chiar dacă initial nu prea avea legătură cu jocurile olimpice, mai ales că jocurile luând fiinţă în Grecia antică (destul de ciudat), nu ar fi avut rost ca deviza acestora să fie în limba latină. Expresia nu este o deviză, ci un titlu de recunoaştere a calităţilor conducătorilor ce se trăgeau din strămoşii pelasgi care înseamnă „puternici (fortius) înaintaşi (altius) de frunte (citius)” şi care a fost apoi transferată şi liderilor romani. Topica iniţială a expresiei vine de la faptul că principala calitate a liderilor era aceea de a fi conducători „de frunte”, deosebiţi de ceilalţi, mai buni. Aşadar, cu toate că era rezervată conducătorilor înaintaşi, titulatura se potrivea metaforic şi laureaţilor olimpiadelor, mai ales că încununarea cu lauri era destinată iniţial marilor lideri, şi mai târziu, împăraţilor. Cetate înseamnă astfel teritoriu unde locuiau membrii de frunte ai societăţii, iar citadin este un atribut al lucrurilor din cetate. 
   Revenind, dicţionarele contemporane definesc termenul râmnic, ca „Iaz, eleșteu”, după slavonul rybĭnikŭ, adică „loc de pescuit” în bulgară sau ucraineană. Trebuie observat însă că definiţia a fost dată în Dicţionarul etimologic român, de unul care se numea Tiktin (prusac provenit dintr-o familie de rabini, devenit membru de onoare al Academiei Române în 1919) după ideile lui Ben’o Conev (profesor bulgar 1863, 1926), între 1958 şi 1966, perioadă despre care nu mai e nevoie să spunem că s-a încercat din răsputeri slavizarea limbii române, aşa cum s-a întâmplat cu şanse de reuşită mai mari, după eforturi şi dislocări brutale de populaţie întinse pe mai bine de 1000 de ani, cu bulgarii şi ucrainenii. Necunoscând sensul cuvântului (care evident a fost împrumutat de slavi de la noi şi nu invers), a fost normal ca autorii slavi ai dicţionarului să asocieze noţiunea cu un curs ori întindere de apă, lucru ce a fost tolerat nepermis până în zilele noastre. Mai supravieţuieşte o explicaţie a cuvântului, din păcate numai în dicţionarul de arhaisme şi regionalisme: „vale”, mult mai apropiată de sensul corect. Există deasemeni şi două râuri cu numele Râmnic : unul afluent pe dreapta Oltului, ce curge prin județul Vâlcea şi al doilea, afluent pe dreapta Siretului, care curge prin Râmnicu-Sărat. Ambele râuri şerpuiesc printre masive muntoase înalte pline cu zone de păşunat, ale căror văi erau folosite de ciobani pentru aducerea animalelor la şes pentru iernat. Mai există o sumedenie de toponime : Râmnicu de Sus (Jud. Constanța), Râmnicelu (jud. Brăila), Râmnicelu (jud. Buzău), care chiar dacă au iazuri, se află la baza unor văi folosite de ciobani pentru mutarea animalelor de la munte la câmpie iar prezenţa iazurilor ar fi constituit un avantaj. Cu toate acestea, "iaz" are o formă total diferită de "râmnic", dar traducătorii slavi l-au asociat cu „loc de pescuit”, pentru că asta făceau ciobanii când ajungeau iarna cu turmele la şes, ignorând total înţelesul corect al denumirii locului.
     În „Cântecul Nibelungilor” care circula prin sec. al XIII-lea în Germania medievală, apare un Duce (cneaz) Ramnuc în „Ţara Valahilor” : „Ducele Ramunch din ţara Valahilor / cu şapte sute de luptători aleargă în întâmpinarea ei / ca păsările sălbatice îi vedeai galopând”. Este evidentă deformaţia fonetică, şi de fapt „Ducele Ramnuc” însemna liderul militar al păstorilor din „Ţara Valahilor” contemporan cu Attila (aproximativ 450.e.n.), invitat printre alte căpetenii la nunta prinţesei burgunde Crimhilda cu Attila, survenită la 13 ani după moartea lui Siegfried (aşa cum susţine legenda). Se poate observa că numele reprezenta la pelasgi în principal ocupaţia de bază comunităţii, aşa cum şi astăzi sunt familii care se numesc Ciobanu sau Văcaru, etc., nefiind important prenumele, folosit probabil numai în familie. Acest obicei care era generalizat, ne face să reconsiderăm semnificaţiile numelor conducătorilor antici ai pelasgilor : Burebista (Boerul Bista) sau Decebal (lider militar al unei formaţiuni de zece „balauri”, adică subunităţi reunite sub unul din faimoasele steaguri ale dacilor – echivalent probabil cu generalii contemporani) şi chiar al dacilor, despre care se poate spune că erau o comunitate de militari (dac, individualizare de la daoi, adică haită de lupi care dă iama în oi – probabil soldat - şi nu prea are legătură cu unele interpretări ca daoi-divini, pentru simpla asemănare fonetică cu zei, destul de îndepărtată totuşi). Astfel, fiecare comunitate de meseriaşi de pe teritoriul ocupat de pelasgi avea o denumire specifică, de exemplu geţi înseamnă agricultori, fiind menţionaţi în izvoarele istorice în multe locuri de pe teritoriul ocupat de pelasgi. La fel şi celelalte comunităţi ale pelasgilor care au fost total greşit numite „triburi” erau denumite după ocupaţia lor principală şi nu după teritoriu sau obiceiuri, acestea fiind comune tuturor.
    Toate aceasta sugerează existenţa unei culturi mult anterioare (deasemeni superioare), pelasge, în care diviziunea socială a muncii şi societatea în general erau bine conturate şi care a avut timp să transforme noţiunile sale  în numele de mai târziu. Aceasta a dus până la urmă la războaiele „dacice”, iniţiate ca răzbunare a romanilor împotriva celor ce i-au gonit, sub presiunea ameninţării colapsului economic. Se poate spune că Traian a răzbunat într-un fel umilinţa înfrângerii lui Fuscus din timpul lui Domiţian şi cea generată de faptul că imperiul trebuia să plătească bir „regilor traci”, fără să-şi dea seama că de fapt a deschis astfel migratorilor poarta spre imperiu, confirmând astfel zicala românească „răzbunarea e arma prostului”.

Deci...

Ca un fel de concluzie la această prezentare condensată la maximum a noţiunilor ce ne definesc originea (ce nu poate fi numită apartenenţă, căci noi suntem Europa, nu aparţinem acesteia), ar trebui ca toate „naţiunile” europene actuale să-şi revizuiască atitudinea faţă de România, leagăn al realizărilor de care sunt atât de mândri şi în acelaş timp scut ce le-a apărat de-a lungul timpului împotriva năvălirilor din răsărit, în timp ce ele se ciondăneau copilăreşte pe cine ştie ce nimicuri.




[1] Letopiseţul a fost scris între 1642 şi 1647, prima dată publicat în 1852 de către Mihail Kogălniceanu, pe baza unor copii ulterioare din a doua jumătate a sec. al XVII-lea, originalele fiind pierdute.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu