luni, 28 mai 2018

Fericiţi cei săraci cu duhul…


    În ultimul timp, apar din ce în ce mai mulţi fervenţi apărători ai bisericii care îi suduie pe “ceilalţi” mai rău ca la uşa cortului, iar pe reţelele de socializare, (în speţă FaceBook), cei care postează cifre comparative medici:(49.000) - popi:(65.000) sunt etichetaţi ca “satanişti”. La rândul meu am fost etichetat “conspiraţionist” încercând sa atrag atenţia asupra deosebirii popi-preoţi.
    Am urmărit (dintr-o justificată curiozitate) de-a lungul timpului explicaţiile date de teologi (pe unii cunoscându-i chiar personal) şi înalte feţe bisericeşti (printre care şi pe cea a papei Ioan Paul al II-lea într-un interviu televizat). Am urmărit în ultimul timp o discuţie extinsă la TV (nu mai stiu care post) cu un slujitor al bisericii (nu stiu de care, dar puteti concluziona singuri) privitoare la o observaţie care a frământat mereu clericii şi în general pe cunoscătorii Bibliei : “Fericiţi cei săraci cu duhul, căci a lor va fi împărăţia cerurilor !”. Timp de mai bine de o jumătate de oră, omul a bălmăjit explicaţii contradictorii şi pline de termeni “docţi”, fără a fi concluziv, lăsând audienţa în ceaţă.  Problema oricărui bun creştin este că bunul simţ te obligă să te întrebi de ce ar vrea Dumnezeu să umple “împărăţia cerurilor” cu “săraci cu duhul”, adică proşti în limbaj vulgar. Atotputernic fiind, nu ar avea nevoie de aplaudaci si cu siguranta nu s-ar plictisi singur. Pare o contradicţie. Explicaţiile elaborate confuz şi pline de fracturi logice ori deplasări semantice nepermise, în sens cu totul contrar termenilor comuni, dovedesc necunoaşterea sensului real al afirmaţiei, ori mai rău, dorinţa de a menţine nebulozitate în mintea credinciosului, în scopul de a-l convinge să nu evolueze spiritual, pentru a fi mai uşor de manipulat în interesul clericului. De fapt fraza citată este o eroare de traducere (datorată probabil topicii sau semnelor de punctuaţie), despre care nu se poate şti dacă a fost sau nu deliberată şi probabil a fost făcută la transcrierea textelor din limba originală în ebraică şi aramaică. În acest context “împărăţia cerurilor” are sensul de domeniu imaginar, al gândirii.
    Astfel, textul original a fost cu siguranţă : “Fericiţi cei săraci, căci cu duhul, a lor va fi împărăţia cerurilor ! ”, lucru care are oricum un sens clar. Pentru cei prea habotnici, îmi permit aici o transpunere în limbaj modern a celebrului citat :”Fericiţi (stare afectivă) cei lipsiţi de bunuri materiale inutile (stare fizică, materială), căci cu ajutorul duhului (stare mentală) vor putea pătrunde înţelesul ştiinţei superioare (conform exprimãrii lui Socrate ; stare spirituală)”. Astfel, fraza devine echivalentul  extins al dictonului latin :”Mens sana in corpore sano”.

   Trebuie totuşi făcute unele precizări cu privire la termenii importanţi folosiţi aici, ce definesc gândirea.
    Spiritul este asociat şi uneori considerat sinonim cu gândirea, deşi este definit ca „factor ideal [de fapt ideatic -N.A.] al existenței (opus [şi complementar – N.A.] materiei); conștiință, gândire; minte, rațiune, intelect; inteligență, deșteptăciune, istețime; capacitate de imaginație, fantezie.”, chiar dacă se vede chiar din definiţia de dicţionar că spiritul ar fi o reunire sintetică a tuturor celor numite (chiar dacă amestecat), printre care şi mintea, care este un depozitar al tuturor noţiunilor, organizărilor şi procedeelor numite şi nenumite cu ajutorul cărora funcţionează gândirea.
    Fiecare individ are legături specifice între acestea, găsind astfel modalităţi unice de manifestare a spiritului, pe planuri din ce în ce mai complexe, găsind soluţii noi şi de multe ori neaşteptate pentru rezolvarea problemelor curente. Cel mai important lucru este că de fapt spiritul descrie rapiditatea dar şi complexitatea legăturilor dintre mental, psihic şi afectiv cu care se produce gândirea, lucru ilustrat de expresia „a avut prezenţă de spirit”, adică a acţionat foarte rapid şi eficient într-o situaţie care cerea acest lucru. În jargon, meseriaşii impun ucenicilor  să fie “spirt”, adică foarte rapizi, unele procese tehnologice impunând acest lucru. Deasemeni, spirt este calitatea unor lichide de a accelera procesele de ardere, dar şi de accelerare a circulaţiei sanguine periferice (băuturi spirtoase) în cazul în care sunt consumate raţional. În limba engleză a rămas denumirea alcoolurilor “spirit”, provenit dintr-o confuzie între calitatea alcoolului şi denumirea sa. În rugăciunile în limba engleză se face referire la “the Holy Spirit”, care în română se traduce ca duhul sfânt. Acest lucru arată provenienţa limbii engleze din dezvoltarea separată a acesteia dintr-o formă a unui jargon al meseriaşilor prelucrători de metale, care foloseau asemenea substanţe în activitatea lor. Se mai poate preciza aici că “sfânt” este termenul din jargonul teologic pentru imuabil în sens figurat (care nu se poate mişca) şi invariant în sens propriu folosit pentru explicarea comportamentului regulilor şi legilor.  Spiritualitatea este deci calitatea ce desemnează modul de funcţionare cu eficienţă superioară, dată de complexitatea felului de utilizare a minţii folosind toate calităţile acesteia : afectul, psihicul şi intelectul, cea mai înaltă treaptă a sa, care le reuneşte într-un tot unitar, numit personalitate. 
    Cum se observă, spiritualitatea are aspectul unei interdependenţe eficiente, afectul fiind legat de intelect prin psihic, ca modalitate de echilibrare între cele două laturi ale spiritului, una instinctivă şi cealaltă raţională. Cele trei componente ale spiritualităţii sunt asimilate creaţiei în doctrinele teologice, sau “Sfintei treimi”, sau trinitate, concept elementar de bază în religie, care deşi se vede că poate fi explicat, este prezentat de teologi ca fiind un “dat”, cu siguranţă din cauza redusei puteri de abstractizare a majorităţii populaţiei căreia îi era adresată, în lipsa unor sisteme coerente de învăţământ în vechime. Acest lucru a fost exploatat de-a lungul timpului de clerici, deformat până ce şi aceştia au pierdut sensul original al termenilor. Oricum, după cum arată şi structura noţiunilor prezentate, acestea sunt grupate câte trei, care prin interdependenţele lor au drept consecinţă apariţia unei noţiuni de rang superior. 
    Deşi pare mai mult un termen din jargonul bisericesc, duhul este complementar spiritului şi reprezintă totalitatea noţiunilor şi semnificaţiilor acestora, depozitate în memorie, împreună cu conexiunile dintre acestea. Cu cât cunoştinţele sunt mai numeroase, mai precise şi mai corect legate între ele, cu atât creşte bogăţia duhului, perspectiva asupra lumii. Duhovnicii sunt de fapt nişte îndrumători care supraveghează corectitudinea cestor legături, iar cuvântul şi-a restrâns utilitatea la domeniul bisericesc, pentru că a fost înlocuit în vorbirea comună cu cel de învăţător (cum de fapt era numit şi Iisus), adică forma sa proprie, biserica luând în epoca creştină locul şcolilor din antichitate. Creşterea rolului şi accesibilităţii şcolii în epoca modernă, a făcut ca termenului duhovnic să-i dispară utilitatea în limbajul comun, vulgar, mai ales că se constată o răspândire mai largă a termenilor proprii din vorbirea curentă, odată cu scăderea în societate a ponderii celor neşcolarizaţi.
    Greşeala pare să vină chiar de la formele timpurii ale Bibliei, de la "Manuscrisele de la Marea Moartă", descoperite între 1947 și 1956 în mai multe grote de lângă Khirbet Qumran care datează din perioada 250 î.e.n. - 70 e.n. Ele au început să fie scrise înainte de naşterea lui Iisus şi demonstrează că scrierile biblice originare sunt de fapt o transcriere în limbaj naiv a unor cunoştinţe superioare sau mai degrabă o traducere dintr-o limbă mult superioară şi cu mult mai complexă (de aceeaşi problemă se lovesc astăzi interpreţii care traduc texte sau vorbirea din în limbi de complexitate diferită), despre care se presupune că s-a pierdut, odată cu distrugerile succesive ale Bibliotecii din Alexandria, deşi este clar că ea a rămas sub formă scrisă în textele tăbliţelor de la Sinaia. Cel mai probabil scribii manuscriselor de la Marea Moartă, în disperarea lor de a accesa cunoştinţele esenţiale ale omenirii pentru emanciparea poporului lor, au făcut transcrierea în grabă, pe ascuns şi probabil că nici nu au apucat să o termine (fiind dovedit arheologic faptul că au fost masacraţi de legiunile romane). Se poate bănui că nici nu au avut la dispoziţie decât fragmente rătăcite sau còpii incomplete ale manuscriselor originale ce au scăpat depozitării lor în bibliotecă la înfiinţarea ei şi al căror conţinut era cu siguranţă restricţionat de Imperiul Roman, la care membrii popoarelor cucerite, printre care şi israeliţii nu aveau acces. Diferenţele de interpretare între textele originale şi cele traduse au dus mai târziu la conflictele pentru putere dintre “păgâni” și “creștini” (250 – 350 e.n.). Dispariţia textelor originale se datorează decretului lui Theodosius din 391, ce a pecetluit soarta Bibliotecii din Alexandria, ca urmare a ridicării creștinismul la rangul de singură religie oficială și obligatorie prin edictul din 28 februarie 380, cunoscut sub numele de Edictul de la Tesalonic, la rândul său consecinţă a înţelegerii dintre împărații Tehodosius, pentru Imperiul Roman din Răsărit și Grațian pentru Imperiul Roman din Apus. Chiar dacă aceste mişcări politice ar fi putut părea justificate şi necesare la acel moment istoric, au dus la triumful creştinismului ce a înflorit ulterior în Europa, care în Evul mediu a ajuns să ia forma grotescă a Inchiziţiei.
    Considerând toate aceste argumente, este clară traducerea uneori în mod deliberat greşită sau alteori metaforică a textelor biblice originale. Pierderea sensului metaforelor ca şi greşelile de traducere au condus la forma Bibliei de astăzi, care nu mai pare o lucrare ştiinţifică aşa cum a fost iniţial, ci doar o dogmă imuabilă dictată de o voinţă superioară şi confuză, dar mai ales intangibilă, a cărei interpretare era numai apanajul capilor bisericii, deveniţi şi ei intangibili pe cale de consecinţă.

    Aşadar, nu poate afirma nimeni că membrii clerului sunt total dezinteresaţi de menţinerea “prostimii” în întunericul neştiinţei şi lipsei de înţelegere, pentru creearea de avantaje personale. Poate nu seamănă a conspiraţionism (deşi organizarea bisericii sugerează asta), dar avantajul e clar.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu