miercuri, 16 mai 2018

Limba română şi tăbliţele de la Sinaia


   Limba română este considerată de contemporani, o ciudăţenie, fiind singura „insulă de latinitate într-o mare de slavi”. Se poate aprecia totuşi pe baza numeroaselor studii moderne, că limbile balcanice au toate aceeaşi structură, indiferent de caracterele cu care sunt scrise literele. De aceea, sunt necesare unele clarificări şi explicaţii, care să explice legătura directă între textele tăbliţelor de la Sinaia şi limba română. Pentru o mai bună înţelegere a problemelor, câteva noţiuni generale sunt binevenite.
    Din perspectivă istorică, limba română este urmaşa directă a trunchiului principal lingvistic al pelasgilor, care cuprindea deopotrivă toate cele şapte forme ale semnificaţiei noţiunilor limbajului. În teritoriile tracilor (care înseamnă urmaşi ai pelasgilor) s-au dezvoltat toate sensurile limbajului, dar cu preponderenţă cel vulgar, neutru; în Imperiul Roman s-a dezvoltat mai mult sensul propriu al acestuia; în Grecia antică, mai mult sensurile figurative, plastice, ce puteau creea legături sugestive cu obiectele comune; în zona germanică sensurile argotice specifice limbajului minerilor, iar în zona britanică sensurile specifice jargonului prelucrătorilor de metale. Cum nu există forma „jargotic” derivată de la „jargon” (asemănător derivării „argotic” de la „argou”) se va folosi termenul „specializat” sau „tehnic”, sau „profesional”, considerând firească utilizarea termenilor jargonului în comunităţile profesionale ori ocupaţionale specifice. Din formele iniţiale ale jargonului s-au dezvoltat apoi dialectele (graiurile), care pe măsură ce populaţia vorbitoare s-a îndepărtat geografic ori s-a izolat cumva de cea vorbitoare a trunchiului principal al limbii şi a pierdut multe din formele esenţiale ale noţiunilor, ele fiind înlocuite cu termeni tehnici, din jargon, sau termeni argotici ori familiali. Acestea au evoluat în limbi noi (cum ar fi engleza sau germana, care s-au dezvoltat prin formarea familiilor de cuvinte în jurul unor forme specifice ale noţiunilor, în acest caz tehnice). Chiar şi cuvinte din limbajul familial (care de obicei se pierd datorită circulaţiei restrânse) pot ajunge expresii ale noţiunilor în jargon sau argou, ori chiar în formele vulgare ori proprii ale limbajului, în condiţiile în care morala unei comunităţi ori influenţa familiei în comunitate permit acest lucru. Se mai pot impune datorită intuitivităţii general recunoscute, ori uşurinţei în exprimare în concordanţă cu structura naturală a aparatului vorbirii (grupări de sunete mai uşor de pronunţat). Din acest motiv se spune că limba română este o latină vulgară, comună.
    Noţiunile sunt unice, fiind absolute şi de regulă doar li se asociază cuvinte ce descriu concentrat forme proprii, comune, figurate, argotice, familiale şi de jargon ale acestora, ele fiind considerate sinonime, dar ar trebui să se specifice în definiţia de dicţionar că sinonimele sunt necesare pentru separarea contextelor specifice noţiunilor, altfel existenţa a două cuvinte cu acelaş înţeles este inutilă şi se pare că limbajul natural nu reţine prea mult în vocabular astfel de anomalii. Sunt şi excepţii de la această regulă, când noţiunile sunt numite direct şi descriu esenţa acesteia, forma noţiunii numindu-se esenţială. Denumirile date acestor forme se numesc termeni şi specifică limitele semantice ale limbajului între care poate fi folosită fiecare formă în parte. Se mai poate observa că nu întotdeauna o noţiune poate fi  folosită în orice termeni sau contexte, ele fiind specifice unei anumite forme a limbajului. Se disting în această idee formele esenţiale ale noţiunilor, care nu pot fi folosite exclusiv pentru exprimare şi comunicare şi nu sunt foarte frecvente. De aceea ele sunt prezente ca particule ce intră în componenţa cuvintelor, astfel încât cuvântul să sugereze semnificaţia sa chiar prin exprimarea lui; alte particule, cum ar fi prefixe, sufixe, etc., ajutând la determinarea tipului de complexitate, domeniului de utilizare ş.a. De exemplu, nu întâmplător, cuvinte ca fizică, forţă, (a) face, încep cu litera „f”, aceasta indicând domeniul tangibil, material de utilizare ai termenilor noţiunii. Astfel, formele noţiunilor au funcţionalitatea de a facilita definirile reciproce ale termenilor cu ajutorul termenilor familiari folosiţi de individul interesat.
     Un alt exemplu elocvent este termenul de „tăbliţă” folosit pentru descrierea artefactelor în discuţie în acest articol. La un moment dat, am utilizat pentru descrierea lor termenul „plăcuţă”, dar recitind articolul mi-am dat seama că am făcut o greşeală de limbă. Unii ar spune că nu e mare lucru, căci sunt sinonime, dar nu este aşa. Termenul de plăcuţă este folosit pentru descrierea a ceva plat, cu aspect uniform (aşa cum este folosit termenul de plăcuţă de faianţă, unde principala sa caracteristică este de a fi plat, fără a conta aspectul ; se foloseşte „placare” cu faianţă, nu „tablare” cu faianţă). Termenul de „tăbliţă” este legat însă de aspectul imaginii pe care o conţine obiectul plat, de aceea tabla din la sala de clasă se numeşte astfel, şi există trermenul de „tablou”, iar meseriaşii nu spun „tablează cu faianţă”, existând o interdependenţă între forma figurativă şi sensul figurat al noţiunilor, care în cazul limbilor ce au provenit din trunchiul limbii pelasge, apar deformări de sens. De exemplu, „table” din limba engeză şi franceză – cu pronunţii diferite – înseamnă masă dar nu mai ţine cont de formele şi sensurile limbajului iniţial, iar limbile în cauză sunt mai sărace în semnificaţii. Sensul în franceză şi engleză este însă legat de ideea de etalare pe o suprafaţă plană a hranei, ceea ce spune mult despre latura psihologică a utilizatorilor, care simt nevoia să-şi arate statutul prin ceea ce pun pe masă, ce îsi are explicatia în diferenta de trasaturi morale descrisa de legenda regelui Dromichete şi a lui Lisimah, în care cel dintâi stabileşte fără echivoc scara valorică a ostentativităţii şi agresiunii gratuite, faţă de modestia şi munca ce caracterizau pelasgii. Aşadar, pentru artefactele pe care le analizăm aici, trebuie folosit termenul de „tăbliţă”, căci nu are prea mare importanţă faptul că sunt plate, ci faptul că sunt un tablou scris al mesajului conţinut. Ca o consecinţă, la o analiză mai atentă, în limba română nu există sinonime decât în cazul împrumuturilor din limbi cu forme şi structuri lexicale total diferite, cum ar fi de exemplu „nunceac” (din japoneză), care este o unealtă de treierat cu două beţe legate de o sfoară, pe care o avem şi noi printre uneletele agricole tradiţionale, pentru care avem termenul de „îmblăciu”.
    Ca o consecinţă a evoluţiei limbajului, limba română a păstrat pentru noţiunile ce desemnează abstracţii şi sensuri proprii cu preponderenţă termeni înrudiţi cu cei din latină, iar pentru cei ce desemnează obiecte sau acţiuni ori concepte fizice şi sensuri figurative, s-au păstrat termeni înruditi cu formele din limba greacă veche. Devine astfel destul de clar că limba română modernă este descendentă directă a limbii pelasgilor moştenită de la “hiperboreeni” (sau traci, adică urmaşi), din care latinii au dezvoltat mai mult semantica  teoretică, iar grecii pe cea practică. Este de presupus că tracii i-au învăţat pe hixosii care s-au asezat peste populatia pelasga ce a capatat ulterior denumirea de „greci” formele figurative, practice ale noţiunilor, termeni pe care hixosii îi puteau înţelege, deşi tracii aveau în bagajul cunoştinţelor şi echivalentele lor proprii ori esenţiale, de care s-au folosit mai mult latinii, ce au fost izgoniţi de pe teritoriile tracice ajungând în peninsula italică, unde populaţiile indigene deja existente nu au putut prelua cunoştinţe din cauza diferenţei mari de putere de abstractizare, aşa că romanii s-au impus prin organizarea socială moştenită ce a sufocat celelalte comunităţi fără a se stradui să mai impună asimilarea de concepte, ceea ce nu ar fi fost eficient. În concluzie, „împrumuturile” acceptate în limba română din alte limbi (europene în general), nu sunt decât reveniri la matcă sub formă de „neologisme” ale formelor unor sensuri pierdute din limba originară, altfel structura limbii române nu permite în timp păstrarea acestor cuvinte în vocabular, chiar dacă la un moment dat limba pare sufocată de ele. 
    Ideea nu este bine primită în mediul academic, aflat sub presiunea celui politic, deşi ar trebui clarificată împreună cu istorici, lingvişti, sociologi, psihologi, etc, care să ajungă la o concluzie documentată. Formele noţiunilor corespunzătoare din limba română apar mai mult sub formă de cuvinte ce aparţin ambelor aspecte majore ale limbajului. Din păcate, lingviştii se preocupă mai mult de formele proprii şi figurate ale limbajului, ignorându-le pe celelalte, mai ales pe cel comun, sau vulgar, poate pentru că temenul vulgar a căpătat aspecte peiorative nedorite. Acest tip de semantică exprimă un limbaj neutru, folosit de vulgul care nu este nici specializat în domeniul practic (îngust) al unei meserii pentru a fi nevoit să figureze noţiunile, dar nici nu este un teoretician al gândirii spirituale înalte pentru a gândi metaforic. Coexistă bineînţeles şi celelalte forme specifice ale limbajului: esenţialul, jargonul, argoul şi familialul.
    Această mică expunere are rolul de a sublinia faptul că limba română este limba dezvoltată din cea a pelasgilor, păstrând în structura sa modernă toate formele iniţiale ale limbajului, specificate mai sus.
    Cu toate acestea, scrierea de pe tăbliţele de la Sinaia pare  şi acum ermetică sau stranie, putând fi citite în registrul propriu sau figurat al limbajului, iar fiecare cuvânt putând fi un termen diferit pentru aceeaşi noţiune.

    Nici un istoric sau lingvist nu are curaj să-şi rişte “cariera” sau postul călduţ, de unde papă un ban cinstit, cam chinuit, dar satisfăcător pentru a-l menţine pe linia de plutire. Unii nici nu le iau în considerare, apreciindu-le ca “falsuri”. Cu toate acestea, împins de curiozitate, am căutat să “descifrez” independent de alte traduceri, una din tăbliţele de la Sinaia (turnată pe la 280 î.e.n).
    Mai jos, este imaginea tăbliţei, urmată de interpretarea lui Olariu Constantin (administratorul sie-ului ariminia.ro ) un cercetător asiduu si foarte bine documentat al istoriei vechi, apoi prin comparaţie interpretarea pe care am dat-o personal textului.


Interpretarea lui Olariu :
 DOPA(după) CAPO(cap, judecată) DIO(sfînt) ZABELIO AIU(aiu: usturoi, arzător) SOR(soare) SE ZERI(a zări) NA(na: a da, a doborî) GLOTO(gloată) ARMOSO(armată) DAB(cetate, întăritură) SIRMIO DROMIGTO KRO(croi: tăietură, lovitură) MOS(moşi: a lucra ceva încet şi pe ascuns) POL(pol: jumătate dintr-un întreg). TABIO(tabie: cetate) LINA(lina: a potoli, a se adăposti) TO ISO (izi: a mînca) RAGA(rage: a plînge) SIO(sîi: a se teme, a se sfii) O RUSI(roşi) SE-GETA(săgeată: copil sărman). BRE! NODE(nodă: genunchi) NOS(nosa: hai! hai-de!) GEO(giu: vioi) TOE(toi: mulţime, a calma) OSTI(răsărit). SAR MOGA (mo-gă: om simplu, nepriceput) TO DAB(cetate) SCUT(scuti: a apăra, a ierta) GET. KOS(coş: tabără militară) RASAR(răzare: sclipirea razelor soarelui) M.(mato: conducător) GITIO SATO(saţu: săturare) PO(po: a striga pe cineva). Interior: SLIDO(sladu: produs din care se face berea, gălăgie).
     Cursiv :
Sfîntul Zabelio a judecat şi a dat armatei populare a cetăţii Sirmio condusă de Dromixto(Dromicto), acel soare arzător care i-a culcat la pământ şi i-a lovit pe fu-riş pe jumătate din ei. Locuitorii cetăţii s-au ascuns să nu fie mîncaţi, au plîns pînă s-au înroşit şi se temeau ca nişte copii sărmani. Bre! Haide să îngenunchem repede către răsărit pentru rugăciune şi să ne liniştim. Toţi locuitorii simpli ai cetăţii geţi- lor au sărit să primească iertare(apărare). Pînă la răsăritul soarelui conducătorul geţilor s-a săturat de strigătele din tabăra militară. Interior: gălăgie.

    În interpretarea lui Olariu, nu este clar al cui sfânt este Zabelio şi pare ciudat ca geţii să-şi atace proprii oameni.  De asemeni aspectul general al naraţiunii, fără detalii, dar cu înflorituri de şezătoare, ar fi făcut parte din tradiţia orală si nu ar fi fost necesară scrierea ei pe o tăbliţă metalică. Totodată, aspectul foarte concis al întregii descrieri narative, nu pare să fie o odă închinată faptelor lui Zabelio, caz în care s-ar fi făcut risipă de aprecieri măgulitoare. Cam la fel de aproximativ s-au interpretat în limbaj modern şi scrierile filosofilor antici elini, de unde şi confuziile actuale între termenii moderni folosiţi, care au de fapt corespondenţi evidenţi în limba română, cu înţelesuri total diferite faţă de cele sugerate de exegeţii de alte limbi.
    Ideea ca moldovenii să-i atace pe sarmaţi cu care erau vecini si de fapt de acelas neam (aşa cum arată şi harta de mai jos), pare destul de verosimilă, sarmatii fiind crescatori de animale ce probabil au intrat pe culturile getilor (agricultorilor) moldoveni. (Sarmat asta înseamna : purtator de sarica, cioban, crescator de animale). Se poate pune problema de ce aceasta situatie ar fi condus la o lupta asa de acerba, dar ca si azi, daca turmele de animale intra în culturi, se isca certuri între vecini, numai ca la acea vreme era o problema grava de supravietuire, putând fi amenintata cu înfometarea o întreaga regiune, din cauza unei astfel de întâmplari. Acest lucru confirma si traducerea ultimei parti a textului de pe tablita, unde spune ca mogulul asezarii sarmate s-ar fi ascuns, constient fiind de gravitatea faptei de a intra cu animalele în culturile getilor moldoveni.

Interpretare proprie :
ΔOΠA KAΠO ΔYO              ZABELIO AYO                                ΣOP
Dopa      capo     dio     zabelio (probabil legat de zăbala)    aio     sor (în şa)
După   capătul  zilelor        strunind caii cu zăbala                           şi în şa
ΣOΣEPINA  ΓΛOTO ARMOΣA     ΔAB                                                                     
soserina          Gloata armatei          dab (dav)
au sosit            Grosul armatei         în cetate
ΣIPMIO        ΔPC(sau O)            (M    I ) XO                        KPOMOS
sirmio          După ?dupa ce      zece mii? (scuturi)                     cromos 
(sarmate)                                    sau mii IX (9)                          sau cronos,
sau şir-mio   dro sau vreo        sau zile (cercul cu punct)   cu sensul de un timp de,
                                                                                              ori, dupa cum s-a consemnat
Pe randul 4 cuvantul pare sa fie molt(d)avio  (Cel mai probabil moldovean)
MOΛTABIO                        ΛIN AT O        
Moltabio                                   lin at o?           is
Sau moltavio                     sau ajunsi (la ora) ?                                       
OPA X∙ A                              ЏIO                               
Ora? 10    (dimineaţa ?)         gio=zi ?                                                             
Pâna aici, cel mai probabil : “La capătul zilelor de mers calare, grosul armatei a sosit în cetatea sarmată. După cum se spune (se consemneaza în cronică), sunt o mie de scuturi (ostaşi) moldoveni care au ajuns la ora a zecea a dimineţii”
Mai departe :
 OPV                                     ΣIΣE                       ЏE       A BPE 
oru (ori)                                Siseci(saizeci ?)      de     zi     a  vre(a)
Sau după                              Sau şase
Cel mai probabil :ori după
(Semnul este folosit  azi pentru a semnifica în fizică masa solară).
NO ΔEN                                      OΣ ΓEOTO
 No den                                        Os geoto (ale getilor ?)
Sau legat : BPE    NO ΔEN                  ΓEOTO
                 Vre(a)  nu  dea     (os) la        geoto(geti, cu sensul de pedestrasi, infanteristi) ,                     
"Adică nu vrea să o dea geţilor"
Cel mai probabil : “După şase (ori şaizeci de) zile [probabil de luptă], nu vor să dea [cetatea- reprezentată sub formă de desen] geţilor ”
Sub imagine :
ΣAP MOΓATΩ                                 ΔAB  ΣKYT   Џ(CI)ET                 
Sar mogato                                         dab    schit       (cetate)                  
mogulul ciobanilor                              Sau Џ(CI)ETABPE= cetate
Sar mogul (mai marele sarmaţilor)     Sau dav, cetate?  Aşezare, loc
                                                             Cu sensul de castel, întăritura
Probabil cu sensul de a indica un anumit loc ín cetate
Jos:
KOΣPA                  ΣAPM     CI(Џ)TIOS         A TOPO
Făcută ? emisă?      Sarmis         oras                 la locul 
Făcută la locul oraşului lui Sar (al ciobanilor)

    Aşadar, interpretarea cea mai probabilă a textului din punctul meu de vedere, este că era un mesaj în urma căruia se aşteptau instrucţiuni sau ajutor (sprijin militar), exact ca în tacticile de luptă moderne şi avea următorul înţeles :

“Dupa doua zile de mers cãlare, grosul armatei a sosit la cetatea sarmată. După cum se spune (se consemneaza în cronică, probabil s-a mai raportat anterior unui şef mai mare), sunt o mie de scuturi (ostaşi) moldoveni care au ajuns la ora a zecea a dimineţii. După şase atacuri [probabil succesive în aceeasi zi sau câte unul pe zi], nu vor să o dea [cetatea- reprezentată sub formă de desen] geţilor ( soldatilor noştri) . În acest loc întărit din cetate [indicat în desen] se ascunde mai marele (mogulul) sarmaţilor (ciobanilor). Făcută la locul oraşului  Sar (al ciobanilor)”

      Pe plăcuţă apare un lucru interesant, anume două triunghiuri care încadrează două figuri diferite, care împreună cu portretul aflat între ele, pot reprezenta un soi de sigiliu, pentru confirmarea autenticităţii tăbliţei, pentru primitor (prezentat în detaliu în partea stânga a figurii de mai jos).
      În primul triunghi este reprezentat clar un dragon, a cărui formă seamănă izbitor cu ce a munţilor Carpaţi, după cum se observă şi după harta pe care aceştia sunt marcaţi cu albastru. Acest lucru, în conjuncţie cu constelaţia Dragonului ce se poate identifica deasupra teritoriului ţării noastre, explică destul de satisfăcător forma „balaurilor” ce erau folosiţi ca steaguri pe câmpurile de luptă (cu cap de lup şi coadă de dragon). Aşadar, triunghiurile în care sunt încadrate figurile reprezintă munţi, probabil ca semn al permanenţei stabilitatii şi forţei. Foarte interesant este că  sub acest triunghi este trecută inscripţia (putin neclară dar uşor deductibilă) MATER. Genul feminin al denumirii reprezentării sugerează originea lupoaicei din legenda lui Romulus şi Remus şi explică de ce legenda nu este despre cei doi fraţi care au un frate sau îndrumător lup, considerând munţii ca un echivalent al „mamei natură”, care alimenteaza cu laptele ei creşterea neamului nostru, indicând totodată locul unde aceşti munţi se află desenând forma lor, care nu poate fi sesizată atât de precis decât de la mare înălţime, sau ca urmare a fructificării unor cunştinţe foarte avansate de topografie.
      Al doilea triunghi pare să fie o reprezentare antropomorfă, un soi de vânător cu lance, care străpunge un animal. Legenda spune ca Sfantul Gheogrhe ar fi ucis un balaur pentru a salva o fecioară este o invenție târzie, medievală. Chiar daca inscriptia de sub acest triunghi este neclară, cea mai corectă citire ar fi : DACII. Asemănarea reprezentării cu cea din icoanele care îl reprezintă pe sf. Gheorghe, poate sugera că este arhetipul acestui sfânt din religia creştină, lucru ce explică şi din ce cauză el este considerat protectorul armatei, cel mai probabil cel care a trimis mesajul înscris pe tăbliţă fiind un comandant militar. Cum am stabilit anterior faptul că daci sunt mai degrabă militari decât un trib (al căror model social a fost preluat de spartani) inscripţia de sub cele două simboluri poate fi interpretată ca „mama dacilor”, ori a luptătorilor. Figura din centru, probabil şeful militar, arată prin poziţionare că acesta este protejat de natură şi luptătorii săi, idee prezentă şi în „Scrisoarea a III-a” a lui Eminescu :
” Şi de-aceea tot ce mişcă-n ţara asta, râul, ramul,/
Mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este,”
     Deşi diverşi comentatori ale căror păreri nu sunt prea binevenite în lumea ştiinţifică de tip conservator susţin că este vorba doar de o preluare târzie a mitului grec al lui Perseus și Andromeda, această interpretare pare să fie mai aproape de adevăr, în sensul că una din fiicele lui Perseu şi a Andromedei se numea Autochtoe (adică „născută pe pământul acesta”; „autohtonă”) iar cealaltă Gorgophone („ucigașa de gorgone”, ce are o apropiere fonetică evidentă cu numele Gheorghe), ceea ce poate sugera că natura ocroteşte nişte războinici (capabili de uciderea Gorgonei – o faptă socotită eroică) născuţi pe acest pământ, legendă echivalentă cu cea greacă despre Belerofon şi Himera.
       Faptul ca în iconografia crestina sf. Gheorghe ucide un balaur, sugereaza foarte clar, fara echivoc, intentia noilor credinciosi de a anihila poporul de sub zodia dragonului (balaur) cu ajutorul propriilor eroi, mai precis prin tradare, lucru care s-a confirmat în ultimii 2000 de ani de hronic, marii conducatori ai neamului nostru neputând fi învinsi decât prin tradare. Din nefericire, aceasta tactica se pastreaza pâna în zilele noastre. 
    
    Rămâne la aprecierea cititorului care interpretare este mai aproape de adevăr, dar trebuie ţinut cont de faptul că asemenea tăbliţe erau de fapt mesaje trimise de liderii pelasgi unul altuia, sub forma de texte secrete, codate, care citite de cineva care desi cunostea limba, nu cunoştea subtilităţile limbajului, nu ar fi identificat sensul corect, ci probabil unul mai apropiat de interpretarea lui Olariu. Cu siguranţă ele erau păstrate apoi pentru scrierea hronicilor, dovadă fiind faptul că au fost găsite mai multe într-un singur loc. Din păcate ele nu s-au mai recuperat în forma originală, rămasă la sovietici după primul război mondial unde au fost date pentru pastrare temporara, drept pentru care se poate spune că ne-am cedat istoria pentru a ne recupera teritoriul.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu