duminică, 24 iunie 2018

Câte ceva despre hiperboreeni şi urmaşii acestora


    Acest articol a fost scris la cerere, în graba, este cam incomplet dar lamuritor în mare parte pentru cei interesati si cu siguranta va suferi modificari, drept pentru care puteti reveni periodic sa descoperiti informatii ce lipsesc momentan din articol.
    Hiperboreea este o realitate mitizată prin ignoranţă.
    Herodot i-a identificat pe hiperboreeni ca fiind după Munţii Riphei (adica munţii Rodopi), mai la nord de sciţi la răsărit de „triburile dacice”, în stepele din nordul Mării Negre, deşi aceştia erau tot pelasgi, iar „Dacia” este o denumire improprie, şi era numită astfel doar pentru că în această zonă se concentrau mai mult militarii. Considerând orientările aproximative în spaţiu şi timp ale grecilor antici (de fapt o ramură a hixoşilor care s-a aşezat peste populaţia tracă din peninsula grecească în sec. IX î.e.n.), Hiperboreea a fost cu siguranţă teritoriul României de azi, dar cu un decalaj de timp de 2- 2,5 milioane de ani. Nu trebuie uitat ca „grecii”, nu aveau curaj să intre în pădurile înfricoşătoare pentru ei, aflate dincolo de Okeanos Potamos. Din acest motiv au numit ţinutul Hiperboreea, adică extremul nord, ei netrecând Dunărea la momentul 500-400 î.e.n., perioada înfiinţării republicii romane, iar pentru ei ceea ce era mai la nord de Dunăre era cu adevărat „extremul nord”, pe care nu-l exploraseră. Herodot amintea în Historia Naturalis că „Soarele luminează acolo timp de jumătate de an, astrele răsar o singură dată pe an, când are loc solstiţiul de vară, şi apun doar la solstiţiul de iarnă.” Cunoştinţele astronomice fiind corecte privitor la durata „zilei” de la polul nord, au fost asociate artificial de Herodot cu locaţia Hiperboreei, pentru că spune mai departe că „Această ţară se află toată in partea Soarelui, are o climă favorabilă şi este lipsită de orice vânt dăunător.”, cu toate că în realitate nu era astfel la acel moment. Această informaţie, deşi ar putea fi corectă, ea provine dintr-o perioadă geologică foarte neclară, în care Arctica nu se afla la polul Nord. Deci Herodot a făcut nişte deducţii la nivelul de înţelegere al vremii, fără ca acestea să aibă un suport, compilând informaţii din diferite ere şi locuri, ca şi cum situaţia ar fi fost simultană şi precis localizată. Rămâne totuşi o problemă, şi anume de unde aveau grecii antici cunoştinţe despre locuri şi timpuri geologice în care se presupune şi azi că specia umană nici nu exista ? Acest lucru întăreşte ideea că de fapt Herodot doar a transcris informaţii hronicăreşti din documente ce i-au parvenit în mod fragmentar, traducându-le de fapt din limba pelasgilor în care au fost scrise iniţial.  
    Devine astfel plauzibilă ipoteza că hiperboreenii au migrat spre Marea Caspică în timpul glaciaţiunii Würm (care a durat cam de acum circa 80.000 de ani, până acum aproximativ 15.000 de ani). Astfel deşi Tomiris a fost regina masageților, iar despre aceştia se crede că ar fi fost un popor iranian din Asia Centrală, de la est de Marea Caspică, nu este chiar corect, pentru că istoricii greci afirmă că ea l-a învins și omorât pe împăratul persan Cyrus al II-lea cel Mare, în timpul asaltului inițial al invaziei acestuia asupra Masageției, iar bătălia decisivă a fost purtată undeva în vecinătatea râului Araxes, pe la 529 î.e.n.(cam cu 50 de ani înaintea faimoasei batalii de la Salamina unde a fost sfârsitul celei de a treia invazii a persilor condusi de Xerxes în Grecia), undeva între Marea Neagră şi Marea Caspică, deci la vest de aceasta din urmă. Cum multe toponime în Iranul de azi sunt aproape identice cu cele din România actuală, se poate presupune fără a greşi prea mult, o origine comună a iranienilor şi tracilor. Acest lucru ar situa pelasgii hiperboreeni (interpretat în limba româna modernă – luptatorii ţinuturilor din nord) în vecinătatea inzilor ce poate sugera motivul războaielor dintre aceştia menţionate şi de textele antice hinduse, confirmate şi de scrierile lui Herodot în care afirmă ca tracii şi inzii sunt cele mai numeroase neamuri.
    Se poate aprecia  pe baza studiilor de geologie şi a miturilor prezente în legendele din toată lumea, că tracii sunt continuatori ai unei civilizaţii globale dispărute cu cel puţin câteva mii de ani înainte de tăbliţele de la Tărtăria, de la care au moştenit cunoştinţe şi organizări sociale de tip superior.
    Îmi bazez aceste afirmaţii pe faptul că în zona Buzăului există legende încă de pe vremea când se spune că existau oameni capabili să retragă mările în faţa lor, ceea ce sugerează că începuturile civilizaţiei tracice se pot data încă din perioda premergătoare retragerii mării Sarmatice de pe teritoriul unde se află azi Bărăganul. Ca experienţă personală, pot spune că în timpul unei excursii la Pietroasele (în judeţul Buzău), de la nivelul localităţii câmpia începe brusc, de la poalele dealului pe care se află localitatea, creând impresia pregnantă a unei întinderi de apă. Am fost în regiune pentru a vedea personal aşazisele “ziduri dacice” construite din pietre mari, perfect finisate, despre care se presupune că ar fi fost drumuri sau fortificaţii. Totuşi un drum pe înalţime e greu de conceput din punct de vedere constructiv, iar orientarea zidurilor denotă că acestea nu ar putea apăra nimic. Ele au mai mult aspectul unor docuri ale unui port, decât parte a unor fortificaţii, mai ales că toate se află la aceeaşi nivel.
    Harta prezentată mai jos ce arată dispunerea munţilor Carpaţi şi munţii Măcinului (după Grigore Antipa) sugerează adevărul al acestei legende. Ca argument important legat de vechimea populaţiei trace, este că nu puteau exista legende legate de conformaţia geologică a unor timpuri în care populaţia care le-a transmis nu ar fi existat.


    Se ştie că marea Sarmatică s-a format acum aproximativ 25-30 milioane de ani, ca urmare a fragmentării Oceanului Tethys şi a început să se retragă abia acum 2,5 - 5 milioane de ani, în epoca geologică numită Pliocen. La Bugiuleşti, com. Tetoiu în "Valea lui Greuceanu", din judeţul Vâlcea au fost descoperite prin anii '70, oase ale unui schelet (diafize de tibie și fragmente de femur) aparţinând unei specii de hominid numit Australopithecus care ar fi apărut acum 4 milioane de ani în Africa. Botezat "Ion" (după denumirea sa ştiinţifică Australoantrophus Olteniensis), are o vechime de aproximativ 2.000.000 ani şi a aparţinut probabil unei comunităţi de vânători, după opinia unor “specialişti”. Vestigii ceva mai noi, de această dată ale omului modern, s-au descoperit pe tot teritoriul României, Hunedoara (Ohaba Ponor – 90.000 de ani), Botoşani (Mitoc 120.000 ani), etc.

Având în vedere legendele, coroborate cu descoperirile arheologice, se poate constata o coincidenţă relvantă din punct de vedere istoric, ceea ce susţine ipoteza expusă anterior.
    Devreme ce s-au găsit relicve de 120.000 de ani ale omului modern, de ce nu s-ar presupune că anterior acestei perioade a mai existat o perioadă de cel puţin 120.000 de ani, în care omul modern să fi existat deja, perioadă în care ar fi avut timp să ajungă la un nivel tehnologic comparativ cu al nostru, considerând că o perioadă de 2.000.000 de ani este comparativ mult mai mare decât necesarul de dezvoltare şi evoluţie a speciei. Poate fi luată ca exemplu perioda relativ scurtă de 500 de ani necesară progresului tehnologic uriaş faţă de societăţile medievale, nu prea depărtate faţă de cele ale antichităţii.
    Învăţaţii evului mediu, dispunând de ceva mai multe cunoştinţe geografice decât grecii şi considerând că grecii ar fi ştiut din vechime cum arată zona descrisă de Herodot, pe care grecii nu aveau cum să o cunoască şi care lor le era totusi inaccesibilă la acea vreme, au presupus că Hiperboreea chiar se află la polul nord, asa cum arată şi hărţile medievale.
    Totuşi Gerardus Mercator, un cartograf flamand, în jurul anului 1544, a alcătuit o hartă exactă a lumii unde este marcată Hiperboreea pe locul Arcticii. Nu se ştie care au fost sursele acestei hărţi: de exemplu, pe ea este redată strâmtoarea dintre Asia şi America, despre care Europa a aflat doar în anul 1728, după expediţia lui Bering. Este surprinzător faptul că Groenlanda este indicată pe hartă fără calota de gheaţă, dar nu este surprinzător că harta a apărut cam în acelaş timp cu hărţile amiralului turc Piri Reis din 1513, originile lor fiind problematice, pentru că se presupune că sursa hărților este Biblioteca din Alexandria, ideea bazându-se pe aluziile lui Piri la Alexandru cel Mare, întemeietorul Alexandriei, la Ptolemeu I care a condus Alexandria în secolul al IV-lea î.e.n. și la Claudius Ptolemaeus, geograful și cartograful grec care a trăit la Alexandria în secolul al II-lea e.n.
    După cum se vede, Mercador nu precizează pe harta sa limite foarte clare pentru conturul geografic al Atlantidei, ceea ce indică faptul că acea porţiune este luată dintr-o altă secţiune a hărţilor după care au fost făcute cele ale lui Piri Reis, mult mai precise, ceea ce arată că este doar o compilaţie din sursă comună. Se poate spune că la acea vreme, aceste hărţi erau secrete foarte bine păzite şi e posibil ca Mercador doar să le fi văzut şi memorat în parte, greşelile unei astfel de transpuneri fiind inerente.

    Harta medievală reprezintă o mare internă, similară cu cea care a rămas din marea Tetys acum 2,5 milioane de ani, adică zona Transilvaniei de azi. Se vede că unul din râurile care pornesc din ea are conformaţie similară cu cea a văilor Putnei, Râmnicului şi Slănicului de Buzău din harta geologică a României . Deasemeni, zonele Topologului, Mădulari şi Cernei sunt marcate pe harta lui Mercador, semănând cu o deltă, iar cursul de apă dintre ele se poate asimila cu al Oltului.


    Harta de mai sus, împreună cu notaţiile este parte din lucrarea de doctorat a d-nei Alina Floroiu (intitulată Analiza integrata (biostratigrafica, tectonica, stratigrafie seismica) a Paratethysului Oriental (Bazinul Dacic, Marea Neagra, Peninsula Taman) in timpul Pontianului), coordonată de Dr. Dinu Corneliu Portiunile de uscat reprezintă crestele carpaţilor.
     În mijlocul hărţii lui Gerardus Mercator apare un soi de insulă intitulată „Polus Arcticus”, alcătuit din stânci înalte de un negru întunecat (aşa cum se poate interpreta textul în latină „rupes nigra et altissima” de lângă denumirea polului). Dacă Podişul Transilvaniei de azi ar fi acoperit de ape, ar rămâne în interiorul său Carpaţii Occidentali, cu masivul Muntele Mare în centrul arcului carpatic.
    Legendele noastre spun că pămîntul se sprijină pe patru stîlpi şi o osie. Osia se reazemă pe un balaur care se încolăcește în jurul ei. Dar asta spun și scrierile latinilor, care le-au lăsat peste timp că la nordul Istrului (Dunarii- n.r. cp.) este AXA lumii sau OSIA PĂMÎNTULUI DIN MUNTELE SFÎNT, iar Strabon arată că acesta este undeva aproape de gurile fluviului Istru! Ne mai spun aceste mituri că în centrul pămîntului este un munte pe care stă Dumnezeu, acolo este CETATEA LUI DUMNEZEU şi MĂRUL ROŞU. Mărul roşu este OSIA pămîntului. El se găseşte acolo unde este BURICUL PĂMÎNTULUI. Se pot recunoaste pe harta lui Mercador cei patru stâlpi (cursurile de apa), Muntele sfânt în mijloc si balaurul care se rasuceste în jurul axei (crestele muntoase ale Carpatilor).
     De observat că Dunărea nu apare aşa cum o cunoaştem azi. În context, Paul Lazăr Tonciulescu şi Eugen Delcea apreciază şi că este interesant de reţinut că pelasgii erau unicul popor din Europa care folosea pentru Dunăre două nume, ambele de origine dacică: Donaris pentru porţiunea de la izvoare până la Porţile de Fier şi Istros de la Porţile de Fier la Marea Neagră. Ultima porţiune a Dunării mai era numită, de elenii migraţi din zonă şi Okeanos Potamos/Fluviul Ocean. Tot elenii mai spuneau zonei de la Porţile de Fier şi Fântânile lui Achiles . Toponimul Danuvius, folosit pentru întregul fluviu este de dată mai recentă, fiind introdus pentru prima dată de Caius Iulius Cezar, după luptele cu galii.
    Zonificarea Dunării sub forma a două fluvii, având ca limită comuna Porţile de Fier, nu este de loc accidentală. În trecutul geologic al ţării noastre au existat, într-adevăr, două fluvii care izvorau din Munţii Carpaţi, aceştia formând, în epoca geologică numită cuaternar, lanţul neîntrerupt de munţi carpato-balcanic, continuu din Polonia până în vechea Tracie.
    Mai trebuie adăugat că, în afara celor două fluvii descrise şi prezentate drept componente ale actualului fluviu Dunărea, a mai existat şi un al treilea, care izvora din Munţii Pădurea Neagră şi se vărsa în Marea Panonică (n.r. Din care a ramas azi lacul Balaton). Odată cu captarea lui Donaris de către Istros, s-a produs şi captarea primei porţiuni a Dunării de azi, care îşi are acum izvoarele în Munţii Pădurea Neagră.
    Fenomenul descris s-a desăvârşit în prima parte a epocii geologice a cuaternarului, deci acum circa 600.000 ani. Or, omul a trăit pe meleagurile noastre încă de acum cel puţin 1.800.000-2.000.000 ani, potrivit ultimelor descoperiri de la Bugiuleşti, de pe valea lui Grăuceanu, jud. Vâlcea. A se vedea şi uneltele de piatră de acum 1.200.000 de ani, de la Flămânda-Turnu Măgurele.
    Numai continuitatea de locuire pe acelaşi teritoriu a unei populatii cu limbaj dezvoltat si elemente culturale stabile ce permit memorarea evenimentelor sub diverse forme putea asigura transmiterea, de-a lungul timpurilor, a amintirii despre un astfel de fenomen al naturii. Asadar, asocierea populatiei de acum 2.000.000 de ani cu primitivismul descris de teoria evolutionista, este cel putin nepotrivita.
    Ca să nu mai vorbim de descoperiri de situri datate ceva mai aproape de noi, acum 6-7.000 de ani. De exemplu, arheologii români au făcut o descoperire de senzaţie în judeţul Hunedoara! Aici a fost descoperit un oraş imens, cel mai vechi din Transilvania, chiar mai vechi decât piramidele egiptene!
    De cele mai multe ori, arheologii români au ocazia de a descoperi istoria României ascunsă sub straturi de pământ, doar când autorităţile vor să mai construiască una-alta. E şi cazul celui mai vechi oraş din Transilvania, ridicat pe la anul 4.200 î.Hr, înainte să apară piramidele din Egipt (2.630 - 2.611 î.Hr.). Aşezarea a fost descoperită în timp ce muncitorii săpau pentru amenajarea autostrăzii Sibiu- Nădlac. Situl aflat în Turdaş, Hunedoara, se întinde pe 100 de hectare, are fortificaţii, cartiere, iar printre ruine au fost găsite multe vase şi statuete valoroase. „Un sistem de apărare din acea vreme, pe o aşa mare suprafaţă, nu s-a putut cerceta în Europa: costă foarte mult. Noi am avut această şansă datorită autostrăzii", a declarat Sabin Adrian Luca, coordonatorul cercetărilor. arheologii Muzeului Naţional al Unirii din Alba Iulia au inventariat 57 de situri arheologice pe traseele din judeţul Alba ale viitoarei autostrăzi de pe Culoarul IV Pan-European şi ale drumului expres Sebeș-Turda. Echipa formată din 10 specialişti, condusă de directorul muzeului Gabriel Rustoiu, a cercetat în luna august aproximativ 143 de kilometri. Practic, la fiecare 2,5 kilometri de autostradă există câte un sit arheologic.
     Pe parcursul celor 74 de kilometri de drum expres între Sebeş şi Turda au ieşit la iveală 40 de aşezări, complexe, izolate, drumuri romane, necropole, precum şi ruinele unei biserici medievale la Mirăslău. Traseul drumului expres trece, de asemenea, prin două zone clasate de UNESCO, respectiv cel neolitic de la Limba şi zona de protecţie a vechiului oraş Apulum, în zona localităţii Partoş, a declarat arheologul Constantin Inel, director-adjunct al Muzeului Unirii. Traseul Culoarului IV Pan-European, pe tronsonul Șibot-Miercurea Sibiului, în lungime de aproximativ 40 de kilometri, se intersectează cu cel puţin 17 situri arheologice. Viitoarea autostradă va trece prin zona de protecţie a celui mai important sit neolitic din România, cel de la Tărtăria.
     Te întrebi dacă nu cumva traseul autostrăzilor a fost intenţionat astfel proiectat încât să acopere unele din cele mai importante vestigii ale istoriei omenirii. Deşi nu prea cred în conspiraţii într-atât de elaborate, adevărul e că oriunde calci pe pământul ţării noastre dai de istoria strămoşilor noştri, mai grandioasă decât cele mai strălucitoare civilizaţii antice cunoscute şi din aceste motive am mari rezerve cu privire la graba cu care sunt făcute proiectele pentru autostrăzi, pe care le-am făcut cunoscute ocazional pe reţelele de socializare spre mirarea unora, care m-au şi etichetat ca „retrograd”. Cum să acoperi cu o autostradă cea mai veche dovadă a scrierii din lume, când grecii moderni, pentru orice pietroi mai deosebit sunt în stare să creeze un întreg oraş turistic ? Americanii îşi conservă cu mare grijă rămăşitele firavei lor istorii de câteva sute de ani catalogând ca descoperiri arheologice monede de 1 cent dintre care unele fac parte din emisiuni care mai circulă şi azi, iar noi ce facem ?
     Ca o concluzie : cine spunea că poporul nostru s-a format cu numai 2.000 de ani în urmă deşi memoria sa colectivă reţine evenimente ce s-au produs cu 2.000.000 de ani înainte şi despre care civilizaţiile inferioare care i s-au suprapus pe toată întinderea Europei au aflat abia în epoca modernă ? Când vad la vânzare cărţi de istorie unde scrie că poporul român s-a format după cucerirea romană (practic cucerirea de către propriii urmaşi – vezi articolul despre termenii de rom, roman, rumun şi rumun), cum să nu mă apuce furia ?


2 comentarii:

  1. Foarte interesant și extrem de bine documentat! Felicitări!...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Va multumesc pentru apreciere. Oricum, textele de pe acest blog sunt doar niste ciorne care au fost deja corectate si completate pe unde era nevoie, fara a fi modificate prea mult, apoi integrate într-un preambul al unei lucrari mai ample ce nu priveste direct subiectul, dar care sugereaza modul în care trebuie interpretate împreuna hronicul si limba poporului nostru, pentru întelegerea corecta a lumii sub toate aspectele acesteia.

      Ștergere