duminică, 15 iulie 2018

Legile Belagine, Zalmoxis şi şcoala


       E nevoie de o clarificare despre legile Belagine, pentru că interpretarea lor de-a lungul timpului a suferit deformări succesive ale înţelesurilor, până au ajuns să fie considerate „Legile frumoase”, deşi exegeţi ceva mai tehnici, cum ar fi Victor Kernbach (în lucrările sale „Miturile esenţiale” şi „Universul  mitic al  românilor”) le numeşte în mod mai pragmatic şi mai corect „Legile naturii”. Cu toate că acest calificativ poate fi acordat fără şovăire acestor legi străvechi, o privire mai amănunţită asupra originii cuvântului poate fi lămuritoare, dar pune în discuţie toate „istoriile” cercetătorilor trecutului, ce au fost evident influenţate de politica învingătorilor. Legile belagine au ajuns a fi cunoscute şi recunoscute pe o mare parte continentului european. Acest lucru este posibil datorită „triburilor” ce au avut contact cu locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic ce au locuit aici dar au migrat ulterior. Am pus în ghilimele termenul triburi, pentru că de fapt pelasgii, ca locuitori ai pământului, băştinaşi, constituiau o populaţie cu mult mai mare şi mai întinsă decât ar putea avea vreodată un trib, iar organizarea socială era diferită, pelasgii constituind comunităţi integrate complexe care aveau o ocupaţie principală (agricultori, mineri, razboinici, etc.) pe lângă care erau şi indivizi ce aveau ocupaţii conexe ocupaţiei principale, o diviziune socială a muncii mult superioară unui trib şi chiar superioară sistemelor de organizare socială de azi (acest lucru va face obiectul unui articol viitor). La aceste comunităţi se referă povestitorii de istorii (autointitulaţi emfatic istorici) când vorbesc de „triburi” ce au migrat din vatra iniţială a spaţiului carpato-danubiano-pontic.

Analiza etimologică şi bazele ei

        Pentru a argumenta cumva pe scurt aspectele lingvistice în context istoric a celor afirmate înainte de o prezentare a diverselor analize semantice, se poate observa cum cuvintele din latină şi greaca veche au forme asemănătoare în perechi dar şi corespondente în limba română (cele mai multe şi cu asemănări fonetice uşor sesizabile), desemnând opusuri de perspectivă semantică proprie ori figurativă, dar şi în familii de cuvinte când fac parte din descrierea unor structuri sistemice unitare. Aceste grupări de noţiuni, logice de altfel, cu fonetică asemănătoare ce facilitează şi învăţarea, nu se mai regăsesc foarte des în structura vocabularului modern, pentru că s-a pierdut mult din organizarea naturală, intuitivă a limbajului. Acest lucru arată că de fapt hixoşii  au preluat termenii figurativi ai noţiunilor de la populaţia pelasgă, tracică peste care s-au aşezat (în sec. IX î.e.n), numindu-se astfel cu un termen împrumutat de la pelasgi, anume greci. Hixoşii au fost o populaţie nomadă din Asia, care a fost izgonită din Egipt unde ajusese, apoi a migrat pe ţărmul Mării Mediterane, despărţindu-se în două grupuri, din care unul a rămas în zona Israelului de azi, iar altul, mai redus ca număr şi-a continuat migraţia până a ajuns în actuala Grecie. Latinii în schimb, ca descendenţi ai populaţiei pelasge izgonite din bazinul iniţial de locuire, aveau deja noţiunile sistematizate în limbă şi contextul lor cultural ca şi diverşii termeni de utilizare. Acest lucru demonstrează că limbajul civilizaţiei anterioare avea o structură foarte bine organizată, ce a fost “stricată” de intervenţia unor termeni asemănători proveniţi din limbile primitive ori degradate cu putere de abstractizare redusă ale migratorilor, care de fapt erau populaţii neomogene (cu organizare tribală bazată pe deţinerea puterii, mai apropiată de cea a regnului inferior) şi nu popoare (cu organizare socială bazată pe diviziunea muncii). Acest aspect este menţionat inclusiv în Biblie, când se aminteşte despre Turnul Babel, unde oamenilor “li s-au încurcat limbile”, deşi iniţial vorbeau acelaşi grai.
      Dar, ca o consecinţă a evoluţiei limbajului, graiul românesc a păstrat pentru noţiunile ce desemnează abstracţii şi sensuri proprii cu preponderenţă termeni înrudiţi cu cei din latină, iar pentru cei ce desemnează obiecte sau acţiuni ori concepte fizice şi sensuri figurate, s-au păstrat noţiuni înrudite cu formele din limba greacă veche. Devine astfel destul de clar că limba română modernă este descendentă directă a limbii pelasgilor (sau traci, adică urmaşi) moştenită de la “hiperboreeni”, din care latinii au dezvoltat mai mult termenii de natură teoretică ai noţiunilor, iar grecii pe cei de natură practică. Este de presupus că tracii i-au învăţat pe „greci” formele figurative (nu figurate) ale noţiunilor, termeni pe care îi puteau înţelege, practice, deşi aveau în bagajul cunoştinţelor şi echivalentele lor proprii ori esenţiale, de care s-au folosit mai mult latinii, ce au fost izgoniţi de pe teritoriile tracice ajungând în peninsula italică, unde populaţiile indigene deja existente nu au putut prelua cunoştinţe din cauza diferenţei mari de putere de abstractizare, aşa că romanii s-au impus prin organizarea socială moştenită ce a sufocat celelalte comunităţi fără a se strădui să mai impună asimilarea de concepte, ceea ce nu ar fi fost eficient. În concluzie, „împrumuturile” acceptate în limba română din alte limbi (europene în general), nu sunt decât reveniri la matcă sub formă de „neologisme” ale formelor unor sensuri pierdute din limba originară, altfel structura limbii române nu permite în timp păstrarea acestor cuvinte în vocabular, chiar dacă la un moment dat limba pare sufocată de ele. Ideea nu este bine primită în mediul academic, aflat sub presiunea celui politic, deşi ar trebui clarificată împreună cu istorici, lingvişti, sociologi, psihologi, etc, care să ajungă la o concluzie documentată, dar mai ales coerentă.
         Formele limbajului corespunzătoare din limba română apar mai mult ca termeni ce aparţin ambelor aspecte majore ale acestuia. Din păcate, lingviştii se preocupă mai mult de formele proprii şi figurate ale limbajului, ignorând sensurile noţiunilor, mai ales pe cel comun, sau vulgar, poate pentru că temenul vulgar a căpătat aspecte peiorative nedorite. Acest tip de semantică exprimă un limbaj neutru, folosit de vulgul care nu este nici specializat în domeniul practic (îngust) al unei meserii pentru a fi nevoit să figureze noţiunile, dar nici nu este un teoretician al gândirii spirituale înalte pentru a gândi metaforic. Coexistă bineînţeles şi celelalte forme specifice ale limbajului: esenţialul, jargonul, argoul şi familialul.
          Deci din perspectivă istorică, limba română este urmaşa directă a trunchiului principal lingvistic al pelasgilor (la rândul lor urmaşi ai hiperboreenilor), care cuprindea deopotrivă toate cele şapte forme ale semnificaţiei noţiunilor limbajului. În teritoriile tracilor (care înseamnă urmaşi ai pelasgilor) s-au dezvoltat toate sensurile limbajului, dar cu preponderenţă cel vulgar, neutru; în Imperiul Roman s-a dezvoltat mai mult sensul propriu al acestuia; în Grecia antică, mai mult sensurile figurative, plastice, ce puteau creea legături sugestive cu obiectele comune; în zona germanică sensurile argotice specifice limbajului minerilor, iar în zona britanică sensurile specifice jargonului prelucrătorilor de metale. Cum nu există forma „jargotic” derivată de la „jargon” (asemănător derivării „argotic” de la „argou”) se va folosi termenul „specializat” sau „tehnic”, sau „profesional”, considerând firească utilizarea termenilor jargonului în comunităţile profesionale ori ocupaţionale specifice. Din formele iniţiale ale jargonului s-au dezvoltat apoi dialectele (graiurile), care pe măsură ce populaţia vorbitoare s-a îndepărtat geografic ori s-a izolat cumva de cea vorbitoare a trunchiului principal al limbii şi a pierdut multe din formele esenţiale ale noţiunilor, ele fiind înlocuite cu termeni tehnici, din jargon, sau termeni argotici ori familiali. Acestea au evoluat în limbi noi (cum ar fi engleza – provenită din jargonul prelucrătorilor de metale - sau germana – provenită din jargonul minerilor ce produceau metalele, care s-au dezvoltat prin formarea familiilor de cuvinte în jurul unor forme specifice ale noţiunilor, în acest caz tehnice). Chiar şi cuvinte din limbajul familial (care de obicei se pierd datorită circulaţiei restrânse) pot ajunge expresii ale noţiunilor în jargon sau argou, ori chiar în formele vulgare ori proprii ale limbajului, în condiţiile în care morala unei comunităţi ori influenţa familiei în comunitate permit acest lucru. Se mai pot impune datorită intuitivităţii general recunoscute, ori uşurinţei în exprimare în concordanţă cu structura naturală a aparatului vorbirii (grupări de sunete mai uşor de pronunţat). Din acest motiv se spune că limba română este o latină vulgară, comună.
         Ca un argument la ideea formării noilor graiuri pe această cale, putem menţiona că în prefaţa veche a lucrării „Capitularia” (sau legile de căpătâi- sec.V e.n.) a lui Dagobert se spune că legile barbare, numite Lex Ripuaria (de la Ripensia minerit ) Lex Alamannorum (pentru prelucrătorii de aramă) şi Lex Baiuvariorum (legile băieşilor)  şi ele erau date pentru meseriaşi (cum ar fi acum legea minelor), fiind apoi compilate în vremea regelui got Teodoric (secolul al V-lea) şi a succesorilor acestuia, din legile antice, „legibus antiquis”. Schzupfer spune că „Lex Romana Utinensis” (p. 85, I. 6. 2), datând din secolele VI-VII, au fost copiate, la început, nu în latină, ci într-o limbă barbară. Bethman crede că această lege îşi are originea la Istria.
         Denumirea Lex Ripuaria vine de la Dacia Ripensis ce este denumirea dată de romani provinciei care corespunde azi Banatului, o zonă minieră bogată în resurse naturale, în special lignit, minereu de fier, plumb, mangan, aur, cupru, țitei, gaze naturale, nisip, sare și sulf, iar romanii fiind interesaţi cu siguranţă de sare, aur şi fier, au denumit-o după cum se numeau ei înşişi oamenii ce exploatau resursa cea mai des întâlnită în zonă, ripei, adică mineri. Banatul conține şi azi centre majore de procesare a fierului și oțelului, cum ar fi Reşiţa.
       Băieşii pentru care a fost dată Lex Baiuvariorum erau mineri de suprafaţă ce extrăgeau aurul din albia râurilor folosind printre altele pentru separare, legendara „lână de aur” după care au plecat Tezeu şi argonauţii. Deasemeni se ocupau şi cu spălarea minereurilor, separarea de steril (o activitate separată de mineritul în sine) şi de aici vin toponimele Baia de Fier (Gorj), Baia de Aramă (Mehedinţi), situate şi ele la limita Banatului actual. Se presupune eronat că aceştia constituie o ramură a ţiganilor (denumiţi greşit romi) răspândită în mai multe țări din Europa Centrală și de Sud-Est. Interpretarea modernă spune că în funcție de regiunea în care trăiesc, se denumesc pe ei înșiși băieşi și/sau sunt denumiți și cu alte etnonime, dintre care cel mai răspândit este cel de rudari, (care fac unelete de uz casnic în principal din lemn care nu are de-a face cu băieşia). Sociologii moderni spun că aşanumiţii băieși se caracterizează în principal prin faptul că limba lor maternă este româna  (!?) în toate țările în care trăiesc. Sunt numiţi în mod paradoxal de cei ce nu stăpânesc limba română, „minoritate discretă”, adică o etnie ce nu a devenit națiune, nu este în general recunoscută oficial, nu are deloc sau aproape deloc elită intelectuală, nu este deloc sau este slab reprezentată oficial de persoane din rândul ei și, prin urmare, nu este prezentă deloc sau aproape deloc în viața publică. Nici nu ar avea cum, pentru că de fapt sunt sunt amestecaţi români cu ţigani (aceştia sunt de etnie diferită şi au ajuns în Europa abia în Evul Mediu, deci nu puteau avea legi anterioare), iar denumirea de rom este asimilată prin extensie cu cea de nomad, pentru că băieşii se mutau de la un loc la altul în căutarea locurilor bogate în aur de pe albia râurilor (aşa că, nevând istorie şi cultură, nu mai ştiu ce e cu ei). Confuzia vine de-a lungul timpului din greşita interpretare a temenilor din limba română de către cei ce au consemnat evenimentele. De exemplu, italianul Luigi Ferdinando Marsili abia spre sfârșitul secolului al XVII-lea, spune că întâlnește în Transilvania, țigani care se ocupă cu culegerea metalului prețios din nisipul aurifer al râurilor, vorbitori de română și de religie ortodoxă, despre care scrie că sunt bogați și curați (Marsili 1690-1691). Era de fapt o ocupație veche a băieșilor de origine pelasgă, pe care acesta spune că au au abandonat-o după un timp, odată cu dezvoltarea tehnologică. Problema este aceeaşi, confuzia rom-ţigan şi amestecarea lor cu populaţii autohtone mult mai vechi cărora le-au preluat din mers ocupaţia şi limbajul din necesitate. La un moment dat, ocupaţia băieşilor (indiferent dacă autohtoni sau ţigani) devenind nerentabilă, şi băieşi români şi ţiganii care se ocupau cu „băieşia”, au renunţat la această ocupaţie. Cei de origine pelasgă au rămas în zonele în care i-au surprins evenimentele istorice, ocupându-se cu manufacturarea uneltelor specifice (şaitroace, site, covate , etc. din lemn) la scară mai mică, ţiganii în schimb, revin la nomadism şi meseriile lor iniţiale, denumindu-se singuri şi azi rudari, sau lingurari cu termeni româneştri, rămânând cu lexicul din limba română (rudar înseamnă prelucrători de rude – resturi lemnoase – din care aceştia făceau linguri, mături şi alte obiecte de necesitate casnică, ocupaţie ce nu are nimic de-a face cu băieşia sau mineritul), mai complex şi mai bogat decât cel al ţiganilor iniţiali, mai util în epoca medievală cînd peste tot în Europa se vorbea „latina vulgară”.
         Revenind la stabilirea înţelesului cuvântului Belagine, lingviştii propun ca etimologie structurile belanus – cele bune (legi) + ginus =începători, sau începuturi, deci legi de la începuturi, sau derivă acest cuvânt compus de la belle + leagines, ori  de la bela + logos. Se observă însă că bela este echivalentul relativ modern din italiană pentru frumos, iar logos e din greacă. Folosind însă ca sursă a provenienţei limba latină, cele bune echivalează cu optimus sau maxime, iar belanus sau ginus nu au echivalente, cu toate că ginus ar putea fi interpretat ca origine pentru generare, origine, gentilic, adică de început. Deci acest înţeles este puţin probabil.
     Mai este o interpretare legată de evoluţia în timp a lexemului “Pelasg” şi se înregistrează următoarele forme: pelasg(i)– pelah(i) – velah(i) – valah, care arată că valahii erau acelaş popor cu pelasgii. Nu se insistă asupra legilor de transformare fonetică, dar este corect. Se consideră astfel lexemul BELAGINES un cuvânt compus din doi termeni şi anume din  pelasgus şi gentes (gens-gentis, însemnând, ”neam” originar, „gintă”). Se înregistrează astfel pentru cei doi termeni următoarea evoluţie fonetică: Desinenţa  finală  us  cade  ca  o  lege generală a trecerii de la graiul pelasg la cel numit de lingvişti dacoromân (valahă sau latina vulgară cum era denumită în Evul Mediu), desinenţa –us este pelasgă nu latină – şi rezultă termenul pelas(g)gentis. Prima consoană „s”, greu de pronunţat, dispare şi rămâne cuvântul pelagentis. Prin efectul legii comodităţii în comunicare, se anulează fonemul “t”-  se ajunge la  forma pelagenis. Are apoi loc metateza” i/e”; adică în vorbire, vocala “e” se  confundă uşor cu vocala “i” şi  ca rezultat se pronunţă termenul în discuţie pelagines. Între  bilabialele “p” şi “b” se face confuzia într-o vorbire fluentă, fiind foarte apropiate sonor şi va rezulta termenul în discuţie : belagines. În timp se pierde şi terminaţia finală ”s” prin înlocuirea formei de plural “s” cu “e” într-un  proces normal de  dezvoltare (în condiţii diferite ale  aceleaşi limbi pelasge) şi va  rezulta lexemul belagine.
         Cu toate că provenienţa termenului explicată anterior este foarte bine documentată de prof. Maria Ciornei (din care am şi preluat etimologia, cu mici precizări) în studiul „Valahii – factor de  continuitate în  istoria universală” , personal, aş mai adăuga o filiaţie termenului. Se poate presupune că rădăcinile cuvântului sunt diferite de cele sugerate de d-na Ciornei, şi anume : bel – de la bellum razboi şi agies – comandant sau stăpân cu sensul de autocrat. (agă e totuşi un cuvânt românesc cu care se denumeau comandanţii poliţiei turce, care în turcă se numesc komutan). Agies poate fi şi o rădăcină pentru agatârşi,  denumirea lor însemnând în acest caz populaţie din vechime (considerând că este evident echivalent cu „age” -vârstă din limba engleză) cu organizare socială cu autoritate patriarhală, spre deosebire de gentes, populaţie la care această autoritate nu era obligatorie, lucru ce se observă şi azi în deosebirile dintre locuitorii vestului Europei şi cei din est, ca şi în deosebirile dintre biserca ortodoxă şi cea catolică. Chiar şi în ţara noastră se poate observa această diferenţă, zonele din Moldova având un comportament social de tip gentilic, cei din Transilvania un comportament social de tip agies, iar cei din zona de sud, un comportament social mixt. În Marea Britanie, în engleză, „gentlemen”(provenit din latinescul gentes) indică o persoană care nu-şi impune autoritatea în familie, familia fiind considerată liber-consimţită unde ambii parteneri cad de comun acord şi nu e acceptată autoritatea discreţionară a unui singur partener. Acest lucru e amintit şi la articolul anterior despre familie. Revenind, Herodot aminteşte de un  rege al agatârşilor pe nume Anacharsis, contemporan cu Numa Pompiliu al Republicii romane, succesorul lui Romulus (694 î.H), despre care spune că  a  compus o lucrare în versuri despre legile sciţilor păstori. Despre legile agatârşilor, scrise în versuri a amintit şi Aristotel. Redactarea legilor scite sau agatârşe, atribuite lui Anacharsis e mult mai veche, ţinând cont de faptul că turdulii sau turditanii din Peninsula Italică care s-au desprins  în timpuri ”obscure” din aria Transilvaniei, după cum spune Strabon (al cărui nume era de fapt o poreclă, însemnând Sașiul) la cumpăna dintre ere că sunt cei mai invăţaţi locuitori ai peninsulei Hispanice. Au propria gramatică, îşi au descrise tradiţiile şi istoria, au poeme şi legi scrise în versuri, după cum ei afirmă, vechi de peste 6000 de ani
        Această perspectivă este dată de faptul că belaginele fiind nişte legi „înalte”, termenii folosiţi sunt cei proprii, ori esenţiali, folosiţi mai mult în latină, utilizarea termenilor comuni, vulgari fiind mai puţin probabilă. Aşadar, sintagma „legi belagine” poate să însemne „legile  războinicilor agatârşi”, în definitiv legi naturale, după cum am arătat la început că spunea V. Kernbach.
       Considerând sensurile proprii şi figurate ale limbajului prezente şi azi în limba română, este foarte posibil ca ambele variante să fi fost contrase dintr-un joc de cuvinte, în care s-au contopit atât termenul de agies, cât şi cel de gentes, ceea ce ar putea însemna că sunt legi de bază, care trebuiau respectate de ambele categorii ale populaţiei pelasgilor, rezultând lexemul belagines.

Termeni introductivi

       Înainte de a reproduce legile lui Zalmoxe, poate e necesară precizarea unor termeni folosiţi în enunţarea lor şi care aproape sigur nu aveau această formă şi cu siguranţă aveau alt înţeles în exprimarea originală, faţă de cel comun răspâdit în zilele noastre. Prin aceste definiri se caută stabilirea înţelesului original al termenilor.
      Dumnezeu este personificarea ansamblului de legi, Domnul Zeu însemnând de fapt legile naturale care au condus la naşterea omului, un fel de fundament numit de curând evoluţionist, în ideea că asupra noastră, ca fiinţe umane domnesc legi naturale anterioare tuturor lucrurilor. Zeu este de fapt o prescurtare de la conceptul „to deos” regăsit în greaca veche sub personificarea lui Zeus, ce înseamnă a te îndrepta spre organizari superiore atunci când te naşti, aşa cum „to natos” înseamnă a te îndrepta spre elementele primare din care ai fost plămădit, spre a te naşte iar, expresie regăsită în termenul pentru personificarea zeului grec Thanatos. Este de apreciat că mitologia romană, avea de fapt aceleaşi noţiuni, numai că exprimate cu ajutorul altor termeni ce reprezentau numele zeităţilor. Domnul zeu (sau dumnezeu, uneori regăsit şi sub forma dumuzi) este astfel întruchiparea conceptului ce domneşte asupra ciclului vieţii şi morţii, fără a fi de fapt o personificare de tipul celei religioase, de natură supranaturală, prezentă atât la religia creştină cât şi la cele anterioare. Trebuie spus că religia musulmană, mult mai nouă (aprox. sec. VII e.n.) se bazează pe interpretarea vremii asupra acestor concepte atribuită lui Allah, evident influenţat de credinţele specifice lumii arabe, care deşi au un fundament ştiinţific, acesta a fot şi el diluat, după modelul religiei creştine, ce s-a dovedit a fi mai eficient. Ideea cea mai importantă însă este că există un set de legi naturale, unul de legi morale şi unul de legi socio-economice (vezi împărţirea Bibliei în Vechiul Testament, Noul Testament şi Evanghelii), care au ca model arhetipal legile belagine, în care se păstrează cel mai bine perceptele ştiinţifice, chiar dacă denumirile conceptelor au fost înlocuite treptat cu termeni de împrumut sub presiune politică. Acest lucru se observă şi azi : după vizita papei Ioan Paul al II-lea la Bucureşti, bisericile au început să se numească catedrale, deşi chiar structura celor două tipuri arhitecturale este diferită folosind unor scopuri diferite (nu se intră în detalii din motive evidente). Şi asta în ideea unificării lumii creştine (pregătită încă de pe atunci) pentru a face faţă invaziei islamiste (nu musulmane, care este un termen diferit, în sensul că islamismul este dreptul religios, aşa cum avem noi drept democratic).
       Mani, este descris de dicţionare ca fiind “Nume dat în mitologia romanilor și a vechilor popoare „italice” sufletelor morților, considerate zei ocrotitori ai căminului.”Constituie rădăcina pentru termenii mânie: “Izbucnire de iritare violentă, dar trecătoare, împotriva cuiva sau a ceva; furie, supărare mare. adesea determinat prin „lui Dumnezeu”, „cerului”, „pământului”)”, sau manie “Boală mintală manifestată prin euforie, stare de excitație psihomotorie, logoree, halucinații, incoerență a gândirii etc.; p. ext. idee fixă care preocupă pe cineva. 2. (Cu sens atenuat) Preocupare exagerată pentru ceva; deprindere bizară”. Având în vedere forma cuvântului şi termenii derivaţi pe care îi formează ca rădăcină a acestora, poate fi interpretat ca o forţă care se manifestă ca şi cum ar mânui. Este echivalent cu forţele primordiale care au creeat lumea aştrilor, şi nu furii pământeşti, ale mediului terestru, acestea având un loc separat în mitologia anticilor.
     Lári sau ler,  în mitologia romană sunt divinități protectoare ale familiei și căminului, (mai degrabă legi), ca și penații, mánii și geniile Se spune că întruchipau sufletele strămoșilor morți care vegheau asupra urmașilor. Potrivit mitului inițial, au existat doi zei lari, fii gemeni ai nimfei Lara și ai zeului Mercur, care mai degrabă este personificarea conceptului de unitate a contrariilor pe nivele diferite de complexitate a lumii naturale. Este mai apropiat fonetic de termenul de lege după regulile de compunere a familiilor de sensuri ale noţiunilor. Expresia „a-ţi revedea larii”, un fel de a-ţi vedea sorţii (asociat cu Mercur, zeul norocului şi al comerţului), adică lucrurile rele şi bune ale personalităţii, care în mitologia populară sunt reprezentaţi de ursitoare. Este de observat că ursitoarele sunt trei, reprezentând fiecare câte un domeniu al existenţei (imaginar, virtual şi real), pe când mitologia romană a pierdut unul din aspectele existenţei, ceea ce a dus la confuzia ce a determinat triunful creştinilor asupra „păgânilor”, după Conciliul de la Niceea.
Exegeţii moderni tind să creadă că lari este “Numele [generic al] zeilor protectori ai vetrei domestice la Romani.”. „Leru-i ler” se interpretează ca „legea-i lege” (şi acesta este adevărul evident, bătător la ochi pentru orice român, indiferent ce părere au şoarecii de biblioteci mincinoase intitulati „academicieni”) legiuitorii fiind sfinţi, imuabili ei fiind natura. Ler Împărat este modelul, arhetipul legilor (ler) ce guvernează (Împărat) toate lucrurile. Se mai apreciază că “În traducere  cuvântul ler înseamnă, în sensul restrâns, Zalmocsis-Dumnezeu, dar capătă şi alte interpretări, în timp acoperind sensul lexemului sfânt.” Se vede apropierea de Zalmoxis- Dumnezeu, adică cel ce a dat legile lumii naturale, care sunt sfinte, adică imuabile.
        Genii  dicţionarele definesc geniul drept “ființă divină care prezida la nașterea fiecărui om și priveghia asupra-i în tot cursul vieții;” de unde vine cuvântul “generare”, genom, etc. se observă că începe cu litera g, ceea ce sugerează o noţiune de la baza sistemului de gândire, aşa cum sunt termenii de glie, get, greu, grec (din ţinuturile de jos) şi altele.
Penaţii sunt definiţi de dicţionar ca fiind “Zei ocrotitori ai casei și ai familiei. 2 Statuie a acestor zei.” Se dă şi un exemplu de folosire a termenului : „Ne-am restabilit în penații noștri din Schoneberg. CARAGIALE, O. VII 174.”. Este evidentă greşeala logică, în sensul că nu te poţi stabili în penaţi (adică zei). Expresia înseamnă de fapt că s-au stabilit în ţinutul (mediul) celor ce traiesc în legea ta. Deci mai degraba termenul înseamnă un soi de epigoni (fără tenta peiorativă), urmaşii familiei primordiale. Mai tehnic, poate fi interpretat ca ceea ce decurge din noţiunile primare, iar în exemplul furnizat de dicţionar, alcătuiţi din plămada iniţială.
       Focul sacru este echivalent pentru spirit, al cărui înţeles a fost deja arătat într-un articol anterior.
     Divină cu sensul de înaltă, impunătoare. Termenul stă şi azi la baza cuvântului „divă”, care se atribuie numai femeilor impunătoare (nu neapărat înalte), frumoase dar mai ales cu valori morale şi comportamentale superioare (niciodată o starletă de filme porno nu va fi numită divă, idiferent cât de frumoasă sau înaltă ar fi, ea neputând fi impunătoare ci doar submisivă, supusă) . Atributul de divin este folosit şi pentru daoi, adica înţelepţi, cu sensul că stăpânesc ştiinţa valorilor morale care impun prin ele însele, fără a fi nevoie să fie clamate prin strigăte în agora, acestea răspândindu-se pe tăcute, din om în om, pe măsură ce fiecare le verifică în practică valabilitatea şi utilitatea.
Când spun agora mă refer mai precis la mulţimea de gura-cască de prin pieţe care tinde să răspândească azi idei şchoiape şi absurde, prin cicrcul gălăgios ce inundă străzile în speranţa deşartă că cineva le va băga în seamă, făcut de unii care nu observă mersul natural al lucrurilor, pentru că în natură, cu cât faci mai mult zgomot inutil, ai mai multe şanse de a atrage prădătorii.

       Fiind făcute aceste clarificări, se poate trece la enunţarea legilor belagine aşa cum sunt exprimate ele de Mihaela Padurean şi Livia Bonarov , fără a mai fi necesară o transcriere a acestora în limbaj modern, cu toate că ar trebui, pentru ştiinţa generaţiilor viitoare. Trebuie spus aici că Mihaela Pădurean identifică nu mai puţin de 216 legi ale lui Zalmoxe (pe care evident nu le vom reproduce în întregime aici, ci doar pe primele 10 din 45 în ordinea identificării lor de către prof. Maria Ciornei).

Belaginele

       Se poate observa din cele de mai sus, că aceste legi sunt împărţite în trei categorii majore, iar prima categorie nu este pusă în sarcina lui Zalmoxe, fiind mai degrabă o suită de legi atotcuprinzătoare, valabile oriunde în lumea înconjurătoare, sunt fizice, nu depind de voinţa omului, chiar dacă au putut fi descoperite de om.
        Decalogul lui Zalmoxe descrie mai mult legi morale naturale, cărora le recunoaştem prezenţa în întreg domeniul regnului animal care ne include.
     Celelalte legi sunt de fapt regului socio-economice, legi ce trebuie să guverneze raporturile oamenilor cu mediul înconjurător, ce ne situează deasupra celorlalte animale, chiar dacă multe dintre acestea au şi ele organizări sociale, uneori surprinzător de complexe. Ignorarea deliberată a acestor legi ne-a adus în ziua de azi în pragul colapsului climatic, dar politicienii nici nu vor să audă de instituirea unor astfel de legi, barbare după opinia lor. Ca o observaţie, se poate spune că civilizaţia anterioară de la care au fost moştenite aceste legi prin intermediul învăţatului Zalmoxe, s-a confruntat cu cel puţin o situaţie similară cu cea în care omenirea se află azi. Din păcate însă, triumful concepţiilor religioase de tip primitiv ce au guvernat omenirea ultimilor 2000 de ani, ne-a adus iar în situaţia de a repeta contextul  dramatic al colapsului societăţii globale anterioare, despre a cărei existenţă politicienii nici nu vor să audă, în ciuda dovezilor incontestabile ce le atestă efemera trecere pe pământ, cu toate că dispuneau de tehnologii atât de avansate încât în zilele noastre nici măcar nu le putem concepe. Şi cum am concepe ca liderii lumii vestice, capitaliste (de fapt nu contează dacă sunt capitalişti sau socialişti sau fundamentalişti, lăcomia individuală, de grup, religioasă sau de clasă politică fiind omniprezentă în societatea actuală – dar asta e altă discuţie) să îmbrăţişeze un set de legi ce critică lăcomia (aşa cum sunt legile belagine), când însăşi societatea presupus democratică pe care o păstoresc se bazează pe lăcomia capitalistului, aşa cum deschis o recunosc cu toţii.
      Cu toate acestea, românii respectă, „legile” belagine numite azi şi norme ale bunului-simţ pentru că în realitate asta sunt (dar nu instinctiv sau intuitiv, ci organic, ca şi cum ar fi scrise în ADN-ul nostru) ignorând total şi justificat pătura de politicianişti veroşi căţărată în vârful piramidei sociale cu sprijinul evident al celor lacomi din exterior ce jinduiesc la resursele noastre naturale, legi cu care, cei numiţi la urmă nu au nici o legătură.
     Aceste norme ar trebui să stea la baza constituţiei României, şi nu norme de drept roman sau de oricare altul derivate din legile belagine (prin trunchiere interesată şi mutilare deliberată datorate lipsei de înţelegere şi a orizontului îngust al bicisnicilor lideri religioşi mai vechi sau mai noi), astfel încât orice alte legi sociale ori economice necesare funcţionării unei societăţi moderne tehnologizate să nu le încalce.
Cele zece porunci ale Dumnezeului Ler
1. Eu sunt Dumnezeul, Domnul Zeu al tău, tu omule să nu-ţi faci domnezei după mintea ta.
2. Zeii sunt puterile care există în lume, orice întruchipare a lor nu poate ţine loc acestor puteri. Iar dacă îţi faci chip pictat sau cioplit, sau ceea ce crezi tu că este asemănare cu zeii-putere, ţine minte că tu nu te inchini la pictura sau chipul cioplit sau orice asemănare pe care o dai acelor puteri în mintea ta, ci în acea întruchipare venerezi puterile Mele arătate oamenilor.
3. Să urmezi lumina Domnului Zeu să nu iei în deşert numele Lui
4. La fiecare şapte zile să te odihneşti după ce ai muncit în celelalte zile. Şi cel puţin o dată la şapte zile să aprinzi şi să priveşti focul sacru care este legătura ta cu Domnul Dumnezeu.
5. Pe tatăl şi pe mama ta să îi cinsteşti dacă ei urmează lumina Lui Dumnezeu, iar dacă ei se află cu mintea în întuneric să fugi de ei. Aşa îţi va fi bine şi mulţi ani vei trăi sănătos.
6. Să nu ucizi pe nedrept.
7. Să nu cazi în patimi, să-ţi înfrânezi pornirile care te ostoiesc de vlagă.
8. Să nu pofteşti la bunul altuia sau să iei bunul altuia dacă nu ţi se cuvme.
9. Să urmezi dreptatea, să nu mărturiseiti strâmb impotriva nimănui.
10. Să te înfrânezi să agoniseşti lucruri care nu-ţi folosesc şi să dai lucrurile care-ţi prisosesc.
Decalogul Lui Zamolxe
1. Opune-te răului, respectă adevărul, caută dreptatea şi umple-te de lumină în suflet. Urmând acestea puterea întunericului scade.
2. Trăieşte în armonie cu oamenii, dar dacă ei nu sunt paşnici trebuie confruntaţi pentru că minţile le sunt stăpânite de întuneric.
3. Omul care greşeşte să-şi repare complet faptele rele, dacă mai este posibil, iar dacă nu, să-şi primească pedeapsa pentru greşeli.
4. Respectă pe oricine, dar dacă cineva nu merită onoarea pe care i-o dai atunci ignoră acea persoană.
5. În tot ce faci urmează lumina Lui Dumnezeu.
6. Cei care dobândesc spiritul înţelepciunii merg în împărăţia Lui Dumnezeu şi sunt nemuritori.
7. Lui Dumnezeu sau zeilor nu le face niciodată sacrificii bazate pe omorârea fiinţelor vii pe distrugerea de flori şi fructe; divinităţile nu au nevoie de ofertele materiale ale oamenilor. Sacrificiul tău trebuie înţeles ca renunţarea la dezordine în gânduri, vorbe şi fapte.
8. Invaţă de la orice popor ceea ce are mai bun, astfel lumina neamului tău va străluci mai puternic.
9. Trăieşte simplu frumos şi drept.
10. Să priveşti flacăra focului sacru, legătura ta cu Dumnezeu.
Legile lui Zalmoxe
1. Dincolo de curgerea timpului şi de cugetarea zeilor, este  Focul cel Viu şi Veşnic, din care  vin toate şi prin  care  fiinţează toate cele ce sunt.  Totul şi nimicul sunt suflarea Sa, golul  şi plinul sunt  mâinile Sale, mişcarea şi nemişcarea sunt picioarele Sale, nicăieri şi peste  tot este mijlocul Său, iar chipul Său este lumina. Nimic nu este făptuit fără de lumină şi tot ce vine  din lumină prinde viaţă şi ia făptură.
2. Precum fulgerul aduce lumina şi din lumină tunetul şi focul ce se revarsă, aşa este  şi gândul omului, el trece în vorbă omului şi apoi în fapta sa. Deci,  ia aminte la asta, căci până la focul ce arde trebuie să fie o lumină şi un tunet. Lumina omului este gândul său şi aceasta este  averea sa cea mai de preţ. Lumina prinde putere prin cuvânt, iar voinţa omului aprinde focul prin care se făptuiesc toate cele ce sunt în jurul său.
3. Fii ca muntele cel semeţ şi ridică a ta lumina mai  presus de cele ce te înconjoară. Nu uita că aceiaşi paşi îi faci în vârful muntelui ca şi în josul  sau, acelaşi aer este  sus ca şi jos, la fel creşte copacul în vârf de munte ca şi în josul sau, la fel luminează soarele piscul  cel semeţ ca şi pământul cel neted.
4. Fii cumpătat ca pământul şi nu vei duce lipsă de nimic. Creanga prea plină de rod este mai repede frântă de vânt, sămânţa prea adâncă nu răzbate şi prea multă apă îi stinge suflarea.
5. Ia aminte la copacul cel falnic, cu cât este  mai înalt, cu atât rădăcinile sale sunt mai  adânci în pământ, căci din pământ îşi trage tăria, nu uita asta. Cu cât te ridici mai  mult, cu atât trebuie să cobori mai mult, căci măsura ridicării este aceeaşi cu măsura coborârii.
6. Puterea omului începe cu vorbă nerostită, ea este asemeni seminţei care încolţeşte, nici nu se vede când prinde suflare de viaţă. Lumina seminţei este cea care o ridică, pământul este cel ce-i dă hrană, apa îi da vigoarea, iar răbdarea o îmbracă cu tărie.
7. Priveşte râul şi ia aminte la învăţătura sa. La început este doar un firicel de apă, dar creşte tot mai mare, căci vine de la ce este mai  mare, şi lucrurile aşa trebuiesc împlinite, prin  firea  lor. Asemenea este şi gândul cel bun şi drept rânduit, el îşi face loc printre pietre şi stânci, nu ţine seama de nimic, îşi urmează drumul şi nimic nu-i sta în cale. Apă cu apă se aduna, iar împreună puterea este şi mai mare.
8. Ia seama de taina aceasta şi nu o uita, acel firicel de apă ştie unde va ajunge, căci una este cu pământul şi toate cele ce-i vin în cale nu îl pot opri  până la sfârşit. Astfel să iei seama  la gândul tău unde trebuie să ajungă şi vei vedea ca nimic nu stă în calea  sa. Să-ţi fie gândul limpede până la sfârşit; multe se vor ivi în calea ta, căci firea  lucrurilor din jur este mişcătoare asemeni apelor. Apă cu apă se întâlnesc, pământ cu pământ şi munte cu munte.
9. Ia seamă la gândul cel rău, fereşte-te de el ca de fulger, lasă-l să se ducă precum a venit, căci te-ndeamnă la lucruri nefireşti. Fereşte-te de vorbele deşarte şi de neadevăr; sunt ca pulberea câmpului ce-ţi acoperă ochii, ca plasa păianjenului pentru mintea şi sufletul tău. Ele te îndeamnă trufie, înşelăciune, hoţie şi vărsare de sânge,  iar roadele lor sunt  ruşinea, neputinţa, sărăcia,boala, amărăciunea şi moartea.
10. Nu judeca oamenii după  greutatea lor, după  puterea lor, după  averea lor, după  frumuseţea lor sau după  râvna lor, căci şi unul şi altul a lăsat din ceva pentru a creşte în altceva. Cel bogat este sărac în linişte, cel tare este slab pentru altul şi cel slab are tăria lui ascunsă. Cum firea lucrurilor este mişcătoare, asemeni este şi omul. Ce dă valoare unei unelte, trebuinţa sau frumuseţea ? Duce un om mai mult decât boul ? E mai bogat vreunul ca pământul ? Doar cunoaşterea şi înţelepciunea îl ridica pe om peste dobitoace. Şi degeaba ai cunoaştere dacă  ea nu este lămurita de vreme.
........

      Aşa cum am mai spus, acestea ar trebui să se afle la baza oricăror legi statale, ar trebui să constituie baza educaţiei familiale şi şcolare, norma de conduită a oricărui politician. Nu avem nevoie de „programe europene” care să înveţe părinţii despre necesitatea acceptării „parteneriatelor homosexuale”, ci de programe de oameni normali, care să se impună prin forţa exemplului propriilor noastre legi, indiferent cât ţipă „globaliştii”, care nici măcar nu pricep ce este aia.

Şcoala

     Pentru că tot am vorbit despre şcoală ca instituţie menită să propage şi să consolideze prin conştientizare valorile de căpătâi ale poporului nostru însămânţate deja copiilor de familiile proprii prin empatizare, este necesar să afirmăm fără teama de a fi criticaţi sau etichetaţi ca „protocronişti” de tot felul de posesori de fiţuici pe care scrie „doctorat în istorie”, că avem cea mai veche şcoală din lume. Confuziile de nume şi perioade sunt normale pentru majoritatea cititorilor de istorii, şi chiar pentru unii istorici, dar nu sunt trecute cu vederea de adevăraţii hronicari, care pot înţelege cu adevărat contextele sociale ale vremurilor.
         De exemplu, cum "Pitagora" nu a lăsat nimic scris, cu toate că este anormal, este mai probabil să fie un titlu de genul „profesor de ştiinţe exacte”, decât un nume al unui personaj real, la fel cum Zalmoxis ar trebui să fie nu un nume ci mai degrabă un soi de prescurtare de la o expresie ce ar putea însemna învaţat de seamă. Analizând etimologic numele presupusului Pitagora, pare corectă ideea că de fapt acesta nici nu a existat, deşi a fost identificată de istorici o persoană cu acest nume, care pare mai degrabă o poreclă, legată de ocupaţia acesteia, aşa cum se dădeau numele în vechime. Acesta pare a fi compus din două particule pit şi agora, πιτ αγορα în greacă însemnând literal, loc de piaţă. Trebuie ţinut cont însă că în antichitate, sensurile cuvintelor erau mult mai largi faţă de cel utilizat în mod curent, datorită vocabularului restrâns. Astfel, particula “pit” poate avea sensul de loc precis, cum a rămas în română în substantivul pitit cu sensul de a fi amplasat într-un loc fix, de obicei ascuns vederii, ori în engleza “pit-stop”, ca loc precis delimitat pe traseul maşinilor de curse, unde acestea pot face mici reparaţii sau schimba piloţii şi care este înafara traseului. Particula poate avea în acest context sensul de loc exact, sau precis. Agora înseamnă în greacă piaţă publică, mai ales cu sensul de loc în care se adună publicul larg, şi nu este un loc specific în oraş, agora având de fapt sensul de adunare publică unde se discutau problemele comunităţii, care s-a extins apoi asupra locului unde acestea se ţineau. În latină are sensul de distribuire publică a cunoştinţelor şi dispoziţiilor conducătorilor cetăţii în acest caz. Cum referinţele din textele antice cele mai vechi unde „numele” Pitagora a apărut fac referire mai degrabă la şcoala pitagoreică decât la un personaj în sine, expresia înseamnă mai aproape de înţelesul real : “cunoaşterea generală a ştiinţei exacte”, sau profil de şcoală reală (spre deosebire de cel de şcoală cu profil uman)– în termeni comuni moderni.
        Hronicarii spun că învăţăturile lui Zalmoxe s-au transmis către discipoli cu ajutorul iniţierii prin „lumina focului sacru”, dar au rămas şi prin “Herto Valus” sau “Cartea secretă a vieţii”, o scriere misterioasă de dinainte de Christos, datând aproximativ din 2000 î.e.n. “Herto Valus” sau “Cartea lui Zalmoxe” a mai fost denumită şi “Înţeleapta Scriptură”, “Noul testament al dacilor” sau “Evanghelia geto-dacilor”.
        În opinia d-nei Livia Bonarov (cu un masterat în folosofie), scrierea conţine legile lui Zamolxe, surprinzatoarele (de ce surprinzătoare ?) legi spirituale care practic demolează perceptele religioase creştine actuale. Am tendinţa de a acorda un credit suficient de consistent opiniei sale, pentru că deşi nu am citit personal referinţa, concluziile sunt atât de logice, la obiect  şi bine exprimate, fiind în spiritul normelor de bun-simţ specifice poporului nostru, încât le reproduc întocmai, ele neavând nevoie decât sporadic de explicaţii suplimentare. Ele se pot defini ca generice ale firii şi specifice neamului omenesc, ele nefiind diferenţiate în enumerarea următoare.
– ruinează preceptele religioase rigide, limitative, punitive;
– destramă culpabilitatea, îi amintesc omului că este zeu-scânteie de Dumnezeu;
– vorbesc despre spiritualitate în termeni moderni (pe care abia acum începem să-i înţelegem cu adevărat, cu atât mai substanţial cu cât şi studiile sau cercetările ştiinţifice încep să confirme noile paradigme spirituale);
– afirmă clar că nu exista timp şi că manifestarea atenţiei cu intenţie creează realitatea pe care o trăim (cu mult înaintea lui Einstein şi a descoperirilor fizicii cuantice); [aici e o percepţie uşor deformată din cauza lipsei sistemului filosofic adecvat, pentru că timpul de fapt există-N.A.]
– susţin că “acum” este singurul “timp” (cu mult înaintea lui Eckhart Tolle);
– declară că realitatea noastră este creată de propriile gânduri şi că iubirea este singura cale (înaintea lui Buddha);
– declară cunoaşterea şi mai ales cunoaşterea de sine ca fiind accesul către conştiinţa universală (înaintea filosofului antic Socrate); [care de fapt nu a făcut decât să transcrie aceste idei, pe care de fapt nu le înţelegea şi care după propria sa mărturisire erau expresia cunoştinţelor superioare-N.A.]
– descriu vindecarea ca pe un proces energetic inter-relaţional corp-minte-suflet (fiind, probabil, primele prescripţii de medicina holistică);[greşit intitulată holistică, corect integrativă, holistic însemnând cu totul altceva-N.A.]
– menţionează : “mintea cea ascunsă (sinele de jos), mintea cea cu care eşti treaz (sinele de mijloc) şi mintea sufletului (sinele de sus)” (fiind, probabil, prima “abordare” cu caracter psihologic a păturilor inconştiente-subconştiente şi constiente); [ar fi mai corect reamintire sau reexprimare decât „primă abordare”-N.A.]
– propovăduiesc iubirea universală (înaintea lui Iisus).
– fiinţele cu putere mai mare a minţii îl cunosc mai bine pe Dumnezeu. Existenţa pe care o creează mintea omului nu are limitări, întocmai ca şi cea creată de mintea Lui Dumnezeu.
– fericirea se trăieşte pe calea vieţii, nu la capătul drumului.
– drumul suferinţei nu este drumul iubirii. Pe treptele suferinţei nu urci, ci cobori, căci treptele acestea nu formează scări înspre cer, ci spre adâncurile intunericului.
– ruina înţelepciunii este frica de Dumnezeu. Frica paralizează puterea omului.
– vinovăţia slăbeşte energia omului şi-i năruie viaţa.
– dacă Dumnezeu ar fi avut ceva de ascuns faţa de om, nu i-ar fi dat gândul de a cunoaşte. Cunoaşterea, ca şi lumina, este de natură divină.
– să nu glorificaţi suferinţa sub nici o formă, căci suferinţa omului este desprinderea sa de inima Lui Dumnezeu.
– omul este propriul său stăpân.
– aveti capacitatea de a fi parţial zei, adică semizei, deoarece acolo unde există conştiinţă se află şi identitatea acelei conştiinţe. Fiinţele conştiente sunt conştiinţa zeilor.
– idolii tăi, precum icoane şi statui, sunt faceri de mâini omeneşti şi puterea lor vine din credinţa ta în ei. Focul sacru este viu şi curăţă sufletul, pe când idolii doar încântă privirea.
– când omul are cunoaşterea de sine, atunci va putea să vadă lumina sufletului şi asa se va mântui.[nu aşteaptă mântuirea de la alţii-N.A.]
– Imparatia Domnului este înlăuntrul vostru şi ea vi se face cunoscută atunci când vă veţi cunoaşte pe voi înşivă.
– femeia dă iubire inimii, căci poate intui adânc şi vorbi sufletului.
– ia seama să nu dai ceva bun celui rău, căci răsplata lui pentru tine va veni din răutatea lui.
– renunţa la tot ce nu-ţi aduce pace şi mulţumire în viaţă. Calea suferinţei nu duce la Dumnezeu.
– să respingeţi cultul morţilor.
– bucuria simţurilor este dată de la Dumnezeu pentru oameni. În trezirea simţurilor Îl întâlnim pe Domnul.

     Vă mai puteţi îndoi acum după prezentarea comparativă a celor două tipuri de principii, de adevăratele scopuri ale religiilor, indiferent care ar fi şi ce societăţi le practică, care departe de a fi folositoare omului sunt de fapt un instrument de subjugare şi degradare a acestuia ?
       Deşi unii pot critica accentele protocroniste, eu le văd ca răspunsuri directe la încercările de acest fel de partea opusă, a religiei creştine (în general) care-şi manifestă făţiş pretenţia la întâietate, care s-a extins nejustificat şi cu aroganţă inclusiv la personalizarea descoperirilor din toate domeniile ştiinţei, prezentă chiar şi în denumirea unor unităţi de măsură după persoanele care au redescoperit de curând legi elementare ale fizicii, cu pretenţia absurdă de a fi primii ce au făcut aceste descoperiri, în ciuda învăţăturii binecuscutului proverb latin : „nihil novi sub sole”.
     Pentru ca se clameaza clamează (cu prea multă ardoare şi în totală lipsă de argumente pentru a nu fi bănuiţi de interese politico-economice şi ideologice) că noi am fost mereu un popor barbar şi nu am avut scriere până nu au venit „romanii” cu soluţia salvatoare de la întunericul ignoranţei, ar trebui făcute unele precizări faptice.
       În zona Buzăului şi în Ţara Bârsei circulă şi acum legende despre oameni – nu uriaşi - ce au reuşit să retragă apele din faţa lor, situaţie existentă geologic când actuala Câmpie română era acoperită de apele mării Thetys, iar geografia actualului nostru teritoriu arăta ca în hărţile medievale ale Hiperboreei. Aceasta împinge hronicul poporului nostru până în urmă cu 2- 2,5 milioane de ani. Altfel de unde ar fi ştiut urmaşii moderni ai poporului nostru această legendă, dacă se presupune că istoria omului - în general - este veche de numai 50.000 de ani ? Un alt argument pentru susţinerea acestei idei este descoperirea lui „Ion”, o fosilă umanoidă care este datată la aproximativ 1.250.000 de ani, deşi analiza rămăşiţelor arată că scheletul corespunde unui umanoid asemănător cu australopythecus. Cum s-a constatat că pe teritoriul Europei au coexistat la un moment dat atât omul modern cât şi omul de neanderthal (acum numai 17.000 de ani), de ce nu ar fi de presupus că şi acum 2,5 milioane de ani ar fi existat pe acelaş teritoriu un australopythecus dar şi un om modern ? Dacă omul modern, rasa albă, provine dinainte de acele timpuri şi a supravieţuit datorită inteligenţei tuturor catastofelor naturale ori antropice la care a fost supus, în timp ce o mulţime de alte specii înrudite au dispărut din cauzele arătate ? Cercetătorii cu patalama refuză până şi să ia în discuţie problema, dar să o mai şi studieze !? Atunci de ce îi plătim ? Pe mine de ce nu m-ar plăti cineva ca să nu fac nimic ?
       Tăbliţele de la Tărtăria (despre care unii presupun total nejustificat şi tendenţios că ar fi falsuri, la fel cum s-a făcut şi cu tăbliţele de la Sinaia în secolul anterior) sunt datate cam de prin anii 7.000 î.e.n., deci de mai bine de 9.000 de ani, pentru că nu se poate presupune că acest fel de exprimare a apărut peste noape, exact la data stabilită pentru vechimea tăbliţelor ca atare. Faptul că întreg câmpul (arat azi de ţărani din lipsa de interes a autorităţilor) este plin de cioburi şi arteface de aceeaşi vârstă sau chiar mai vechi de care nu se ocupă nici un arheolog, iar fotografii aeriene în diverse spectre sugerează că era vorba de o aşezare de câţiva km2 şi nu o colibă izolată în mijlocul câmpului ce ar fi avut conform estimărilor o populaţie cam de 10.000 de locuitori, sugerează că o asemenea concentrare umană ar fi necesitat o logistică ce implica în mod obligatoriu scrisul. Deasemeni, descoperirea unor case cu două nivele în siturile specifice culturii Hamangia în condiţiile unor aşezări comparabile ca întindere cu cea de la Tărtăria, ne face să intuim că de fapt nu s-au descoperit urme de scriere şi acolo încă, dar asemenea aşezări aveau neapărat nevoie de scriere pentru logistica organizării. Deci avem cea mai veche scriere din lume, mai veche decât a sumerienilor, dovedită de descoperiri în adevărate „metropole” pre-antice, care în mod suspect nu intră în atenţia arheologilor şi istoricilor.
      În pădurile din judeţul Buzău, a fost descoperită pe o stâncă o inscripţie scrisă cu caractere runice, despre care se ştie că au fost baza scrierii popoarelor nordice, ceea ce indică de fapt o dezvoltare locală a scrierii pe teritoriul ţării noastre, care a fost luată de băştinaşii mineri în migraţia lor spre vest, în actuala zonă germanică, în căutatea de minereuri uşor de exploatat. Inscripţia nu a putut fi datată, dar aspectul ei indică o evoluţie a scrierii ulterioară  dar apropiată ca perioadă de tăbliţele de la Tărtăria.
       Aici apare o fractură temporală destul de mare, mai ales din motivul „pierderii” totale a scrierilor lui Strabon despre traci. Deşi au rămas scrierile lui (cu caracter mai mult geografic) despre toate popoarele cunoscute ale lumii antice, în mod inexplicabil s-au pierdut în integralitatea lor numai cele despre traci, rămânând practic puţine referinţe, rătăcite printre descrierile făcute altor popoare, din care am şi citat mai înainte. Deasemeni Istoricul Titus Livius includea perioada războaielor dacice în opera sa uriaşă, dar cărţile 124 şi 125, dedicate Daciei, s-au pierdut (!?). Distrugerea operei marelui istoric se datoreaza împăratului Domiţian, care a decretat crimă de stat citirea acestei lucrări, şi papei Grigore cel Mare, care a dispus arderea sa, din pricină că în paginile sale se vorbea despre minuni, dinainte de epoca creştină  (mulţumim iar şi pe această cale precucernicei biserici catolice). În „Istoriile” sale, păstrate doar în parte, Tacit a scris mult despre daci, înfăţişând expediţia lui Traian, însă (ce să vezi, surpriză !) tocmai capitolele acelea s-au pierdut. Pliniu cel Tânăr, prieten apropiat al lui Traian, a scris şi el pe larg, într-o istorie a epocii sale, despre cucerirea Daciei şi întemeierea provinciei. E posibil chiar să-l fi însoţit pe ilustrul său prieten în Dacia şi să fi fost martor la evenimente. Dar şi această istorie a pierit în negura vremii. Caninius, un bun prieten al lui Pliniu, a scris în versuri istoria expediţiei lui Traian, poem astăzi pierdut. Appian, un mare istoric care a trăit în vremea împăraţilor Traian, Hadrian şi Antoninus Pius, a scris în douăzeci şi patru de cărţi Istoria Romanilor, din care ne-a rămas numai jumatate. Cartea 22, care conţinea o istorie a Daciei, se afla tocmai între cărţile pierdute. Marele istoric Dio Cassius a scris şi el o istorie a domniei lui Traian, nimicită cu totul de timpul necruţător. Dar şi lucrarea sa de căpătâi, monumentala Istorie romană, la care a muncit 22 de ani, a ajuns la noi doar fragmentar, mare parte a ei fiindu-ne cunoscută doar din unele rezumate târzii.
       Între cărţile pierdute se află şi întreaga carte 67, care cuprindea expediţia şi războaiele lui Domiţian contra dacilor şi relatări ample etnografice, istorice şi geografice despre Dacia. Tot pierdută este şi cartea 68, care cuprindea expediţiile lui Traian în Dacia, căderea dacilor sub dominaţia romanilor şi colonizarea Daciei. Din acestea nu avem, ca şi din multe altele, decât o foarte modestă prescurtare târzie, plină şi aceasta de lipsuri. Plutarh, celebrul istoric grec, a scris o biografie a lui Traian, care a avut aceeaşi stranie soartă: pierdută cu desăvârşire. Ammianus Marcellinus a scris o istorie de la Nerva pana la Valens, dar această importantă scriere ne-a parvenit cu totul ciuntită. Din 31 de carţi care o alcatuiau, primele 13 au pierit - şi tocmai acelea în care se trata şi despre Dacia şi în care se scria istoria de la anii 96 până la 350 e.n. În sfarşit, Apollodor din Damasc a scris o carte în care descria detaliat construcţia podului lui Traian peste Dunăre. Nici aceasta nu a putut străbate veacurile (printre atâtea „pierderi” nu mai pare atât de excepţional, nu !?). Personal cred că de fapt doar suprastuctura (probabil din lemn) a podului a fost refăcută de Appolodor după ce tracii (în speţă războinicii numiţi daci) au distrus propria construcţie pentru a îngereuna accesul romanilor pe teritoriul lor, ceea ce face din traci unii din constructorii de seamă ai vremii. Înafară de asta, perioada de doi ani în care se presupune că s-a „construit” podul este prea scurtă pentru construirea unor pile de pod în mijlocul fluviului, sub presiunea dacilor ce oricum s-au opus reconstrucţiei sale, că doar nu era să stea să se uite ca proştii cum vin navălitorii peste ei, să-i termine. Un pic de seriozitate din partea istoricilor, n-ar strica...
        În sprijinul reconstituirii acestei perioade confuze din istoria noastră vin tăbliţele de la Sinaia care sunt vechi de numai 2000-2500 de ani (evident, originalitatea lor este contestată, şi nici acum nu ştim sigur cum au fost descoperite, graţie „academicienilor” care le ştiu pe toate fără să cerceteze ceva). Cu toate acestea ele sunt scrise cu două tipuri de caractere (în total 144), din care unele sunt asemănătoare cu cele latine, greceşti şi chirilice, iar altele, deşi mai puţin colţuroase seamănă cu aspectul runelor de pe stânca din munţii buzăului. Ce s-a întâmplat între acum 10-12.000 de anu  acum 2000 de ani cu scrierea, pare un mister. Din această încurcătură, ne poate scoate o tradiţie veche, şi anume inscripţionarea pe frontispiciul bisericilor a anului „facerii lumii”, înainte de Cristos, anume 5508. De unde totuşi atâta precizie pe o întindere aşa de mare de timp, având în vedere că noi nu suntem acum în stare să spunem cum au fost construite piramidele, despre care se crede că au fost înălţate cam în aceeaşi perioadă ? Şi culmea, anul e inscripţionat pe frontispiciul bisericilor ! Care este legătura între ştiinţa anticilor şi credinţele bisericeşti ?
      Pentru aceasta trebuie să aducem în atenţie un lucru : pelasgii, (numiţi după ocupaţiile şi trăsăturile comunităţilor lor traci, geţi, agatârşi, etc.) nu aveau zei sau sclavi şi nici nu făceau sacrificii umane (am vorbit într-un articol anterior despre acest lucru), ca alte popoare ale vremii, deşi erau la fel de numeroşi ca inzii după descrierea lui Herodot, ceea ce le demonstrează superioritatea socială. Se vorbeşte însă în izvoarele istorice despre un personaj numit Zalmoxe, care era atât de cunoscut încât cei ce au auzit despre el, au crezut că ar fi zeu.
       Cel mai probabil Zalmoxis a trăit în jurul anului 5508, fiind întemeietorul primei şcoli, ce a devenit peste milenii biserică. Bisericile românesti au şi azi inscriptionat la intrare această dată pe care o numesc impropriu "Facerea lumii", deşi este evident o metaforă pentru întemeierea învăţământului. Nu era totuşi un înăţământ aşa cum îl percepem în ziua de azi. Fără teama de a greşi, putem spune că la anul întemeierii, şcoala (după denumirea sa actuală) nu era destinată numai tinerilor, ci şi acelor ce voiau să-şi lărgească viziunea asupra vieţii. Cu siguranţă se predau legile lui Zalmoxe şi ale „Dumnezeului Ler” şi alte cunoştinţe generale, printre care şi scrierea, şi de aceea a rămas obiceiul ca lumea să se adune la biserică duminica (în care munca este interzisă), pentru repetarea permanentă a cunoştinţelor de bază, în scopul întipăririi lor în conştiinţa membrilor comunităţii. Este foarte posibil ca cei mici care erau mai înclinaţi către studiu să fi fost sprijiniţi de comunitate să înveţe să scrie şi să citească, venind zilnic la şcoală. 
      Dacă studiezi structura unei biserici, constaţi că are aspectul general al unei săli de clasă, cu catedră (naos), locuri pentru elevi (strane) şi cancelarie (altar) despărţit de restul sălilor prin iconostas, un soi de tablă pentru demonstraţii. Sunt prevăzute după cum se vede şi nişte spaţii numite proscomidiar şi diaconicon, la fel cum în cancelariile şcolilor sunt spaţii destinate depozitării cărţilor, cataloagelor, hărţilor, planşelor şi altor obiecte necesare studiului, cum ar fi rechizite, etc. Procesul de învăţare se baza pe cântarea textelor considerate sacre acum, dar cu sensul de stricte atunci. 
        Aceeaşi tehnică de învăţare se găseşte şi la templele budiste, unde vedele se cântă şi acum. Rig-Veda, (ऋग्वेद în sanscrită) a cărei redactare este datată cu aproximaţie acum minim 3500 de ani (chiar dacă textul în sine este mult mai vechi), în traducere înseamnă "imnurile cunoaşterii". imn, laudă, înălţare, iar वेद véda – cunoastere, ştiinţă. În vechime, cuvintele "imn" sau "odă" erau folosite pentru a sublinia adevărul descris prin naraţiunea unor fapte sau însuşiri, de obicei ale conducătorilor, sau personalităţilor. Ulterior, şi-a restrâns sensurile. Într-o interpretare modernă, Rig-Veda ar însemna "descrieri ale adevărurilor ştiinţifice". Ideile au fost preluate aproape textual din scrierile vedice (pentru care Eminescu a învăţat sanscrita cu intenţia de a le putea studia direct, nemijlocit de interpretările altor traducători) şi se observă aspectul didactic, de trecere de la simplu la compus în explicarea realităţii, ceea ce conferă vechilor scrieri hinduse caracterul de manual de cunoaştere generală.
        Este o idee esenţială prezentă şi la Eminescu prin descrierea genezei din Scrisoarea I-a, traducere directă, aproape literală din Rig-Veda:
" La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,
Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă,
Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns...
Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns.
Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?
N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă,
Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,
Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază.
Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,
Şi în sine împăcată stăpânea eterna pace!...
Dar deodat-un punct se mişcă... cel întâi şi singur. Iată-l
Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl!...
Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii,
E stăpânul fără margini peste marginile lumii...”

      Eminescu nu a fost singurul preocupat de traducea din sanscrită a textelor sacre. De exemplu, poezia “La steaua”, publicată în decembrie 1886, este o versiune aproape identică în limba română a poeziei  “Siehst du den stern” (ce se poate traduce literal ca Vezi -ori iată- steaua) a poetului german Gottfried Keller, publicată în 1849, cu 37 de ani înainte, chiar cu un an înaintea naşterii lui Eminescu. Această coincidenţă a detaliilor ideilor, indică traduceri ale aceluiaş text dintr-o sursă mai veche. Avantajul lui Eminescu faţă de poetul german a fost folosirea limbii române, cu o paletă mult mai largă de posibilităţi ale exprimării, care dă prin formele sale un sens mult mai nuanţat al conţinutului, aproape ilustrativ, ceea ce a făcut ca textul în româneşte să fie uşor accesibil oricui, spre deosebire de traducerea în germană, care nu a avut acelaş succes din cauza „ermetismului” semantic al textului din această limbă.
       Se poate observa însă o apropiere ce poate fi numita chiar coincidenţă cu începutul cărţii genezei din Biblie, care nu este cuprins în legile belagine, pentru că probabil aceste lucruri făceau parte din etapele ulterioare de instruire şi educaţie din şcoli. Datorită apropierii cunoştinţelor şi învăţaturilor, creştinismul ortodox a pătruns atât de uşor pe teritoriul ocupat de urmaşii tracilor, beneficiind pe deasupra şi de existenţa unei reţele de şcoli gata construite şi funcţionale. Cu timpul însă credinţele creştinismului au înlocuit în ceea ce a început a fi numită biserică, predarea ştiinţei legilor lui Zalmoxe. Nu trebuie uitat că bisericile au ţinut loc de şcoală (unde se învăţa „buchea cărţii”) pentru copii din zona rurală până la începutul sec. XX, ceea ce dovedeşte că slujitorii bisericii nu au uitat totuşi rolul lor social iniţial, chiar dacă au dat conceptelor nume similare cu cele ale preceptelor religioase impuse de structurile superioare ale acesteia. Şi în zilele noastre am întâlnit foşti profesori de matematică sau alte ştiinţe „laice”, deveniţi preoţi, care instinctiv predau ştiinţele în lăcaşurile de cult şi mai puţin canonul bisericesc. De exemplu, la o biserică din Câmpina (în apropiere de castelul ridicat de Haşdeu în memoria fiicei sale Iulia şi de muzeul Nicolae Grigorescu), un preot fost profesor de matematică are amenajat un adevărat muzeu cu piesele găsite în curtea bisericii ce conţin rămăşiţe ale unei aşezări vechi de cel puţin 6000 de ani. Aceasta înseamnă că în realitate nici cei 2000 de ani de creştinism forţat pe teritoriul nostru, nici condiţiile regimului comunist impus de Moscova stalinistă nu au făcut să dispară credinţa în legile belagine.
        Aceasta spre deosebire de civilizatia vestica, unde calugarii si preotii devin oameni de stiinta, ce indica dorinta de a impune credinta religioasa în locul celei stiintifice, iar cel mai bun exemplu este cel al lui Georges Henri Lemaître, care a lansat teoria Big-Bang si a dat formula constantei numita azi a lui Hubble, cu toate ca argumentele stiintifice lipsesc aproape cu desavarsire, iar teoriile oricare ar fi ele, nu-i pot sustine ideile.

       Credeţi că vor reuşi noii stăpâni capitalişti ai lumii să ne zdruncine credinţa ? Eu spun că nu , cât noi n-om pieri şi altii ca noi se vor naşte să ne ia locul.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu